Acest roman a fost digitizat în cadrul proiectului ASTRA Data Mining. Muzeul Digital al Romanului Românesc din Secolul al XIX-lea, inițiat de Revista Transilvania, organizat de Complexul Național Muzeal ASTRA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Sugestie de citare a arhivei: Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Cosmin Borza, Andreea Coroian Goldiș, Daiana Gârdan, Emanuel Modoc, David Morariu, Teodora Susarenco, Radu Vancu, Dragoș Varga. Muzeul Digital al Romanului Românesc: secolul al XIX-lea. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2019. http://revistatransilvania.ro/mdrr This novel was digitized for the project ASTRA Data Mining. Muzeul Digital al Romanului Românesc din Secolul al XIX-lea, initiated by Revista Transilvania, organized by ASTRA National Museum Complex and co-financed by The National Cultural Fund Administration (AFCN). Citation suggestion: Baghiu, Ștefan, Vlad Pojoga, Cosmin Borza, Andreea Coroian Goldiș, Daiana Gârdan, Emanuel Modoc, David Morariu, Teodora Susarenco, Radu Vancu, Dragoș Varga. The Digital Museum of the Romanian Novel: The 19th Century. Sibiu: Complexul Național Muzeal ASTRA, 2019. http://revistatransilvania.ro/mdrr , Coperta do MIRCEA BACIU -•4 » ♦s-r^A, *>rc**H. ? u ;* » VICTOR ANESTIN ÎN ANUL 4000 SAU . v . O CĂLĂTORIE LA VENUS Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de CORNEL ROBU Biblioteca Judeţeană ASTRA *508997* • IMLIOTECA „AST1A* î SIBIU EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA, 1986 n v t 199& > bttStä ■ 85^0 Ï :\ ■V.l ' • t * t. ! ţ „UN ADEVĂRAT CETĂŢEAN AL CERULUI” A dispărut oare sau mai exista încă şi azi printre noi, neştiut* " acel pitoresc personaj care era odinioară „astronomul ama­ tor" şi carc-şi petrecea nopţile — cclc senine, evident — pos­ tat pc acoperişul casei unde, pc o mică platforma, improvizată ad-hoc ori anume construită în acest scop odată cu casa. is» avea instalata propria luneta, mai modestă ori mai perfec­ ţionată, după cum îi ţinea buzunarul, comandată prin postă din Franţa ori din Germania, de Ia firme care trăiau şi ele din acest comerţ? Literatura română — şi nu mai departe decit cea interbelică — ne păstrează cîleva astfel de „idealiste" per­ sonaje, dar şi autori în carne şi oase: Gib I. Mihucscu c, desi­ gur, cel mai cunoscut dintre scriitorii români care au cultivat acest hőbb.” astronomic, dar, dintre personajele ficţionale. mai cunoscut decit profesorul de provincie Lazăr din Braţul An­ dromède': rămiue poale profesorul de provincie Miroiu din Steaua fără nume ric Mihail Sebastian... Epoca de aur a acestor tempi passa li a fost însă aceea de dinaintea primului război mondial, cînd apărea, subzistind doar din abonamente, „revista mensuală de astronomic populară" Orion, cînd nume­ roşii membri ai Societăţii astronomice române „Camille Flam­ marion", plini de zel şi de entuziasm, îşi comunicau reciproc ziua fenomenele cereşti observate noaptea, cînd şi cometele, parcă, întreţineau acest climat efervescent prin vizite mai des© şi mai spectaculoase... Şi cînd se afla la culminaţie steaua lui Victor Ancstin — acel ce era „inima" şi „sufletul" între­ itului spectacol, fermentul întregii acestei efemere dar adine trăite efervescenţe, „personaj" notoriu în epocă, pitoresc poate in timpul vieţii, dar căruia moartea prematură i-a conferit o dimensiune a patosului, o aura de idealitate şi tragism ce l-au B ţinui încă viu o vreme, şi după război, în amintirea celor ce-1 cunoscuseră, amintire stinsă apoi treptat, odată cu purtătorii ei şi cu căderea in desuetudine a cărţilor ce purtau pe copertă numele iui Victor Anesiin. Nume chemat astăzi, după alitea decenii, ia o nouă viaţă şi la o nouă efervescenţă, dar, vai, nu dc către „singura zeiţă — Ştiinţa", în care.atîta a crezut... Animaţia multicoloră a începutului de secol bucureştean sumară aşadar printre figurile care au populal-o, conferindu-i — azi, retrospectiv — acel inconfundabil pitoresc de epocă (la belle époque!) peste care aveau să treacă apoi valurile a două războaie mondiale, şi pe Victor Anestin (187;;—lül8) — scriitor ezi aproape uitat, autorul primului roman ştiinţifico-fantastic din literatura română (In anul 4000 sau O călătorie la Venus, 1899), mult mai cunoscut însă în epocă drept „un Flammarion al României“, entuziast „apostol“ ai astronomiei „populare", ftl raspindirii ştiinţei in popor, al împărtăşirii altruiste şi dez­ interesate a bucuriilor cunoaşterii — ideal ce avea sa-1 consume» prematur, aşa cum orice idea!, orice acţiune umana, urmărită tn sbsolui. îşi consumă inevitabil agentul, şi-l „devoră“, după un tipar atîi de cunoscut, din viaţă şi din literatură. Social, Victor Anestin a fost un „proletar intelectual“, Inte­ lectual a fost un autodidact erudit şi entuziast, iar tempera­ mental — un „idealist“ consumai de propriul ideal. Acest ideal s fost pentru Victor Anesiin — „adevărat cetăţean al cerului" — astronomia, pasiune căreia ii jertfea nu doar odihna şl să eătatea, nopţi.e de veghe asupra atlaselor cereşti şi cărţilor străine de astronomie descifrate la lumina lămpii cu petrol, asupra astrelur înfrigurat urmărite prin lentila modestei lunete primite in dar de la mentorul său, Flammarion, şi pe care şi-o instalase pe acoperişul casei, dar şi ultimul ban ne­ cesar hranei zilnice, atunci cînd aceasta se afla „la concu­ renţă“ cu vreo carte rară şi scumpă de astronomie, tocmai apăruta în străinătate. Şi lotuşi, dacă e să ne mai amintim fcv.i de „personajul“ care a fost, aceasta se datorează nu atir patosului etic „personal“, cit unui determinism estetic suprn- oersonal, unul ricoşeu de istoric literara, pentru care Victor e Anestin devine, retroactiv, un deschizător de drumuri, un „pio­ nier“ al unui „gen“ cc avea să cunoască un fulminant boom peste cîtcva decenii, la noi ca peste tot în lume: science fiction. „Progresul“ avînd — se ştie — alte legi şi alt sens în artö decit in ştiinţă, din zecile de cărţi „ştiinţifice“ semnate ris Victor Ancstin şi care aduceau cititorului român de la început de secol „ultimul cuvint“ a! ştiinţei în materie de astronomes, de fizică, dc aeronautică, nu mai rămine azi decit, cel mult, pitorescul prafului aşternut peste ele între timp, farmecul so- suet al unei defuncte promisiuni de modernitate viitoare, de mult perimată însă, dezafectată, scoasă din uz de mereu alte si alte „progrese ale ştiinţei“; în schimb, cele trei cărţi dc ile- ţiune, cele trei mini-romanc S.F. (numite de autor cînd „po­ veste astronomică“, cînd „poveste fantastică“), îl instalează d» drept pe Victor Anestin în prioritatea — cronologică, cel puţin, dacă nu şi valorică — cc i se cuvine, îi conferă onorurile isto- rlco-literare de drept rezervate celui care a fost „primul autor ipecializat de literatură ştiinţifico-fantastică din Komán!»“1. $i aceasta, în ciuda naivităţilor, simplismelor, stingăciilor, tre­ cute cu vederea ca fiind inerente oricărui început, în dude lacongruenţclor, anacronismelor şi pistelor false, infirmat« d. evoluţia ulterioară a ştiinţei, dar care, prin simpla lor aparte­ nenţă la ficţiune cîşligă, din contră, un farmec in plus, UR farmec aparte, farmecul imaginarului pur, „condamnat" 5 an *c mai intîlni vreodată cu realul... Deşi născut la Bacău, deşi considerat prin tradiţie uu „ifia íí Craiovei“,2 Victor Ancstin rămine legat mai ales dc Bucs- reşti, unde şi-a petrecut cea mai mare — şi mai semnificativă 1 Florin Manoloscu, Literatura S.F., Editura Univers. Bucu­ reşti, 1980, p. 218. 2 Care nu figurează, totuşi, cum ar fi fost de aşteptat, la cuprinzătorul „dicţionar de scriitori olteni“ De la Macedonski la Arghczi, publicat în 1975 de Florea Firan, la Editura Scrisul Românesc din Craiova. » — parle a vieţii. Locul naşterii este, în cazul lui, un simplu accident biografic, fara vreo alta semnificaţie. Părinţii săi. aciurii craiovcni Ion şi Maria Anestin, mai tirziu angajaţi ai Teatrului Naţional din Craiova, la vremea copilăriei lui Victor Anestin peregrinau încă prin ţara cu trupa de teatru Vlădi- cescu-Tardini. în astfel de împrejurări, la i7 septembrie 1875, s-a născut la Bacău Victor Anestin, „părinţii săi fiind pc atunci in turneu in acest oraş“3. Nu vom regăsi mai tirziu, in tot ce a scris şi a publicat el, nici o referire autobiografică Ia oraşul său „natal“. Există, in schimb, referiri Ia Craiova, dar lipsite şi acestea de prea accentuate inflexiuni de ataşament afectiv: fapt surprinzător doar Ia prima vedere, „adevăratul cetăţean al cerului" ncavînd disponibile, cum \ om vedea, pentru pro­ pria sa persoană şi pentru propri i sa \ w;'i „pămintească“, re­ zerve dc autocOmpătimirc, de nostalgie, < .• emoţie, întreaga-i capacitate de vibraţie afectivă, de altfel intensă >i ardentă, fiind rezervată exclusiv unei alto destinaţii, „ia Craiova am petrecut şase-şapte ani de zile numai, dar ţ;.- ■ i mai frumoşi: aceia cind eram p» băncile liceului“ — .^anc cî în textul auto­ biografic Din trecut.1 „De liceul evein r ; 1 . ! milite amintiri plăcute. Clădirea impunătoare uc asiă/.l nu e aceea pe care o cunosc mai bine, deoarece a . • l ismu. v Uă, jcindj mai aveam doar un an să isprăvesc si cu !ir- ! .. <■' :ias însă In minte vechea clădire, cu coridoarele ei . ne dir şi te, cu clasele urîte. cu băncile vechi şi ineruv.'. . i . .. -..;;ul, cu podeala oca şubredă.“ Răceala afectivă, de . .. e aici, ca şi in alte locuri, doar de formă ateu udă p. \i conv enienţa care pre­ tinde că „iucunăa memoria •> «11 m moruni“» cum glăsuicjie o veche sentinţă neîipsi nu .Mîcle dc latină de altădată, pe care nu e exclus s-o fi „tocit“ şi elevul Anestin * L. Florin, Un apostol al ştii met. Victor Anestin (1875— 1918), în Revista ştiinţijică „V. Àdavïuclù“, Iaşi, voi. VIII, nr. 1, noiembrie 1921, pp. 31—36. * Reluat în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor anul XIV. nr. 51, 28 octombrie 1914, clin Almanahul „Patria“, Cra­ iova. « Victor, pe „băncile vechi şi incrustate cu briceagul“ ale liceu­ lui din Craiova. Prima copilărie iui şi-a petrecut-o însă la Craiova, ci inso- ţindu-şi părinţii în turnee prin ţara,5 iar din 1882, la Bucu­ reşti, unde a urmat clasele primare, poate şi prima clasă de liceu, la „Sfinlu Sava“. Stabilindu-i-se părinţii la Craiova, ca actori la Teatrul Naţional, Victor Anestin urmează aici clasele secundare, la Liceul „Carol Ï“, absolvit in 1892.° Acest an va fi dat mai tîrziu de autor, intr-un succint curriculum vitae (care. în mod evident ii aparţine, deşi e redactat la persoana a IlI-a şi nesemnat), şi ca an al debutului său publicistic: „A de~- butát in ziaristică la 1892, Ia Curierul Qlteniei din Craiova, după ce tipărise vreo zece numere dintr-o revista literară a sa, intitulată Freamătul.1*7 Potrivit, însă, unui alt text auto­ biografic,8 debutul publicistic al lui Victor Aneslin trebuie devansat cu trei ani: el s-a produs încă In 1889, tot la Craiova, în Revista olteană condusă de G. D. Pencioiu (1869—1936), unde Victor Anestin, pe atunci elev in clasa a IlI-a de Uccu, la vîrsta, deci, de 11 ani (editorul revistei avînd 201). a publicai traducerea unui fragment din Merveilles célestes de Camille FlammaVion, astronom francez celebru deja in acea vreme (a trăit intre 1812 şi 1925). 5 „Ani de zile, vara şi iarna, am hoinărit cu trupa Viădi- cescu-Tardini. Eram copil pe-atunci, dar primele impresii sunt totdeauna cele mai puternice [...]. Tată actor, mamă şi mătuşi actriţe — cum ora să nu-mi petrec copilăria în teatru!“ (Victor Anestin, Amintiri din teatru, Editura I. Brănişteanu, Bueu- re>ti, 1918, p. 3). „La 17 ani tînărul Anestin absolvi liceul din Craiova şi se hotărî să plece la Bucureşti pentru a-şi căuta o existenţă, neavînd alt capital decit braţele sale şi o inteligenţă vie“ — L. Florin, art. cit. 7 Victor I. Anest in, text nesemnat, în Anuarul general al presei române pe anul 1907. Editori-proprietari: Victor Anestin şi M. Faust Mohr, Bucureşti, 1906. p. 101. 8 Victor Anestin, Din trecut, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XIV, nr. 51, 28 octombrie 1914 p. 814, cu menţiunea „Din Almanahul •««Patria», Craiova“. » N Momentul intîlnirii adolescentului de 14 ani cu cărţile d« ..»fctroEomie populară“ ale lui Flammarion, moment evocat mal «« ir.rg intr-un articol din 1908,9 a fost decisiv pentru Victor Asssíin, mareînd nu numai începutul unui devotament de-o viata, dar şi sensul acestei vieţi. BIntre profesorii pe care i-a avut la Craiova, Victor Ancstis pSst'Mtzfi cea mal vie amintire profesorului de matematici, iîOBSTTintinescu,30 dar numele care se reţine, obiectiv, este acela cd profesorului său de limba franceză, Jean Boniface Hétről \19EI—3911), francez get-beget dar poet de limbă română (voi. â* versuri Aievea îi apărea Ia Editura Socec din Bucureşti î* £307), care şi-a petrecut cea mai marc parte a vieţii ca profe­ sor de limba franceză pe la diverse licee din România. Din- aok» d? pitorescul faptului că respectabilul profesor „furniza“ poezii proprii revistei şcolare Freamătul11 pe care o scotea cls- vuî Âaestln „dintr-a şasea“ (revistă de altfel cu dcsavîrşlr® y:i*r Aută azi, din ea nepăstrîndu-se nici măcar un număr din­ ire ceia „vreo zece“, cite spune Anestin că ar fi tipărit12, nu- Baeî»' 'ui Boniface Iïétrat este şi un argument de natură a in- ?. aserţiunea că Victor Anestin, în 1898, deci Ia şase ani Cftf absolvirea liceului, „nu cunoştea încă destul de bin« limba franceză, pe care o învăţa singur“1'. Nefiind, aşadar, un autodidact în privinţa limbii franceze, Victor Anestin a fost un autodidact — conformat şj mental ca atare — în atltc» «îto privinţe. * Ivoluţiunea amatorului astronom, text semnat cu pseudo- •Jsas: „Voga“, în Orion, anul I, nr. 8, aprilie 1908, pp. 232—23t». * v. Din trecut, text citat mai sus. u Ibidem. M ci. supra, nota 7; în Din trecut, lor. cit., V. Anestin vor- doar de „şapte-opt“ numere, dintre rare încă ia acea (Sate (1914), nu mai deţinea nici unul. 11 Ion Hobana, Science, fiction. Autori, cărţi, idei, Editura Kminescu, Bucureşti, 1983, p. 180. Pasajul trimite la un articol óin 1935 (A. A. Luca. Gînduri la mormintul lui Victor Anestin. tr. Adevărul literar şi artistic, anul XIV, seria II. nr. 761, 7 lalic 1935). unde citim: „A fost autodidact. A învăţat singur &9 Nu găsim mărturii autobiografice asupra împrejurărilor ir? care a părăsit Craiova, probabil odată cu absohirea liceului (189.?), pentru a se stabili în Capitală. Mărturiilo, tirzil, als celor care l-au cunoscut1' converg spre concluzia că, lipsii do resurse materiale, Victor Anestin nu şi-a putut urma vocaţia unor studii superioare de profil ştiinţific, trebuind să se re patru limbi străine şi continua a se instrui citind cu patima capodoperele marilor savanţi în limbile franceza, germană, en­ gleză şi italiană.“ „îl cunoşteam de multa vreme pe A nestln, de pe cînd eram elev la liceul din Craiova" — îşi amintea, ia eîţiva ani de la încetarea din viaţă a lui Victor Anestin, aca­ demicianul Gheorghe Ţiţeica. sub girul, dublu, al Gelui ce-': cunoscuse îndeaproape pe cel evocat şi al omului de ştiinţă obişnuit a mi face dccît afirmaţii controlate. „Cunoşteam dra­ gostea sa de astronomie, care mergea pînă la jertfa plinii, spre a-şi putea cumpăra revistele speciale, cărţile apărute, precum şi anuarele numeroase de astronomie. Citea cu aceeaşi uşurinţă cărţi scrise în limba franceză, in cea germană şi in cea en­ gleză“ (G. Ţiţeica, Victor Anestin şi Societatea „Prietenii Ştiin­ ţei”, în Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor, anul XXVIII, nr. 18, 25 noiembrie 1924. p. 754). In schimb, informaţia după care Victor Anestin ar fi cunoscut nu mai puţin de 7 (şapte!) limbi străine („Pentru dragostea stelelor învăţase limbile italiană, r.paniolă, suedeză, rusă ş.a., iar franceza, germana şi engleza le poseda foarte bine“ — L. Florin, Un apostol al ştiinţei. Vic­ tor Anestin (1S75—19ÎS), în Revista ştiinţifică „V. Adamachi", Iaşi, voi. VIII, nr. 1, noiembrie 1921, p. 33) pare necontrolată şi, azi, in controlabilă. 11 Reunite, cele mai multe, în două numere omagiale (nr 45/1922 şi nr. 48/1924) din Ziarul ştiinţelor populare şi al călă­ toriilor, cu ocazia comemorării iui Victor Ancstin la patru şl, respectiv, la şase ani de la încetarea din viaţă: Alex. Robescu- Pollux, Victor Ancstin, în Ziarul ştiinţelor populare şi al că­ lătoriilor, anul XXVI, nr. 45, 7 noiembrie 1922, pp. 53]—532j ©. Dimiu, Victor Ancstin, ibidem, p. 533; G. Ţiţeica, Victor Anestin şi Societatea „Prietenii Ştiinţei", în Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor, anul XXVIII, nr. 48, 25 noiembrie 1924, p. 754; !.. Ş. Cernăuţcanu, Cum a vulgarizat Victor Anestin ştiinţa, Ibidem, p. 755; C. Cosco, Victor Anestin umorist, ibidem, pp. 755—756; Leontin Iliescu, Un îndrumător: Victor Anestin, ibi­ dem, p. 756; Victor Bilciurescu, Două vorbe cu prilejul unei comemorări, ibidem, pp. 756—757. Principala contribuţie bio- II semneze la audierea intermitenta a unor cursuri ale Facultăţii de Litere şi Filosofic din Bucureşti, în timpul pe care i-1 lăsau liber epuizantele obligaţii de gazetar la diverse ziare din Ca­ pitală. de unde-şi cîştiga traiul.15*,u Primele cărţi publicate nu reuşesc să-i amelioreze acest statul profesional şi social ingrat. Fără ecou rămîn atît volumul de debut, care este totodată primul roman şliinţifico-fantastic cunoscut din literatura ro­ mână. In anul -1000 sau O călătorie la Venus (1899), publicai sub auspiciile revistei Foaia populară, la care lucra în acel -imp. cit şi „studiul critic" Camille Flammarion, apărut doi «ni mai tîrziu: „în 1901 tipăreşte o broşură mică de 70 de pagini asupra operei lui Flammarion. Aceasta cărţulie, atît de interesantă, nu deşteaptă interesul nimănui şi bietul autor se văzu îngropat de viu in subsolurile cotidienelor, sub povara «Ui de grea a luptei pentru existenţă."17 „A lucrat" — aflăm din aceeaşi sursă — „la vreo 00 de ziare".18 „în 1900 a fost grafică asupra lui V. Anestin apăruse insă în 1921: L.[azârJ Fiorin. Un apostol al ştiinţei. Victor Anestin (1875—1918), loc. cit. 11 „Starea sa materială nu-i putea permite luxul ca să ur­ meze studii înalte. Astfel, [fu nevoit] să intre corector. în orele libere, urma cursurile Facultăţii de Litere, şi Filosofic“ — Alex. Robescu-Pollux, art. cit. lü „Intr-un. secol cînd invăţâmîntul e accesibil tuturor, cînd toţi fiii celor cu dare de mină îşi pot permite luxul să stu- dieze ia Universitate, oricît de redusă ar Îi inteligenţa lor, un Anestin, suflet atît de superior, a trebuit să-şi sacrifice sănă­ tatea în subsolurile tipografiilor, m urni! corector plătit cu 50—60 de lei pe lună. Anestin a fost rînd pe rînd corector, re­ porter, secretar de redacţie şi redactor la aproape toate zia­ rele din Capitală, unde scria gratuit -conici ştiinţifice, în afară de reportagiile ce i se impuneau. în orele libere, urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofic; Ia Facultatea de Şti­ inţă nu putea urma, ncavînd timpul necesar. Şi astfel, acest tînăr de o constituţie şubredă, -u o f:n> blajină şi delicată, cheltuia o energic fără cruţare. Ziua muncea in redacţii şi ti­ pografii, noaptea o consacra studiului“ — L. Florin, art. cit. 11 idem, ibidem. *ö idem, ibidem. IS pentru cîtva timp secretarul de redacţie al revistei Foaia popu­ lară. In urmă, a intrat în presa cotidiană, ca redactor şi secre­ tar de redacţie la ziarul Apărarea naţională, ca redactor Ia- Patriotul şi în urmă la Ţara, unde a stat trei ani de zile, fiind in acelaşi timp şi secretar de redacţie la ziarul Vremea. După ce a funcţionat cîtva timp ca secretar de redacţie la Patriotul d-lui Constantin Bacalbaşa, actualmente“ — citim in succintul curriculum vitae 1906 — „se află ca redactor la ziarele Dimineaţa şi Adevărul.“19 Dacă singura perioadă, scurtă de altfel, de relativă prospe­ ritate materială din viaţa lui Victor Anestin se leagă de zia­ rele Dimineaţa şi Adevărul,20 cea mai mare stabilitate, fie ş! cu preţul înăspririi condiţiei sale de proletar intelectual, şl-e găsit-o însă Ia Universul, ziar al cărui salariat a rămas pînfc aproape la sfîrşitul vieţii,21 şi care i-a oferit nu numai ocazia 19 Victor 1. Anestin, text nesemnat. în Anuarul general al presei române pe anul 1907. Editori-proprietari: Victor Anestin şi M. Faust Mohr, Bucureşti, 1906, p. 101. 20 ..In acest an [1907 — n.n.] părea că se îmbunătăţeşte si­ tuaţia lui materială; era redactor ştiinţific la ziarul Dimineaţa* — L. Florin, art. cit. „La acest din urmă ziar [Universul — n.n.] a trebuit să traducă nenumărate romane, să colaboreze la Universul lite­ rar şi chiar la Veselia, pentru o leafă ridiculă, fără a primi nimic pentru redactarea Ziarului ştiinţelor populare, al cărui tiraj îl ridicase de la. 4.000 .la 20.000 de exemplare“ — idem. ibidem. Fără a se plînge de această ingrată situaţie, luînd-c, dimpotrivă, ca pe o probă de abnegaţie şi devotament pentru ideea pe care o slujea. Victor Anestin confirma public. In 1915, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, că „[...} sunt plătit ca redactor la Universul, detaşat cu conducerta acestei reviste, f...] nu cîştig nici mai mult nici mai puţin decit colegii mei“, adăugind însă: „Dar sunt prea mulţi cari înţeleg foarte bine că ceea ce facem aci nu e o afacere co­ mercială, că ne mînă alte idealuri, pe care caut pe oît îmi stă cu putinţă să le aduc la îndeplinire. Am credinţa că cees cc publicăm în această revistă preţuieşte mult pentru cultura generală a publicului cel mare. şi aceasta e ceea ce-mi dă curajul necesar14 — Victor Anestin, O revistă ştiinţifică popu­ le ti contempla, „de pe o terasă a clădirii ziarului“, cornet» $î «sarea cometă care a prccedai-o pe aceasta, în 1910,25 ás.»’ ?î şaasa de-a se putea manifesta plenar, cu energie şi efl- sîsaţĂ, tocmai în domeniul pentru care acest „apostol al ştiin ?oî° şi~a simţit întotdeauna adevărata sa vocaţie: popularizarea Á mal colaborat la Viitorul, ia Minerva, la multe alî* $î2&ll«aţli; sub pseudonimul „Lică" a publicat, în revista Ve- ysiie, schiţe umoristice care ar putea .ţBirma un nespusi do ixr-aafÄKt volum, care s-ar citi cu deosebită plăcere"25. Ba?, dintre toate publicaţiile unde poate fi întîlnit, numel* Victor Anestin rămîne legat mai ales de Orion, „revistă 5RS3s$z«Iă de astronomie populară“ pe care a înfiinţat-o eî iih&JuA şî a condus-o tot timpul (1907—1912), şi de seria a doua il A Roismbrie 1912 — 15 noiembrie 191G) a revistei Ziarul şti - Ix&sior populare şi al călătoriilor; patronată de ziarul Univer-- 'iui. sceastă publicaţie de popularizare a ştiinţelor a fost în- Stir^ată, la 1884 sau 1885 (primele numere păstrate fiind insă Aha £837), de acelaşi Luigi Cazzavillan (1852—1902) care fon- ■&&&S şi Universul, tot în 1881; odată cu ocupaţia germană o &\stisr©jtiului, în primul război mondial, revista îşi suspendă apariţia, pentru a şi-o relua imediat după război (6 ianuarie ea titlul uşor modificat, Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor aos'isu&i să apară pînă la 5 aprilie 1919, cînd a fost inlo- 'sr-2*t ás revista Ştiinţă şi tehnică pentru tineret, care apare şl îii? t (cu titlul contras la Ştiinţă şi tehnică).24 i-.rä, Sa Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XV, 8, 6 lanBarie 1915, p. 970. w «2. Marea cometă din 1910 A, în Orion. Revistă mensuală astronomie populară, anul III, nr. 6, februarie 1910, pp. #*£—91. 6. Gosco {C. Constantinescu, recte Constantin Ioannescuj, 'Vicier Anestin umorist, în Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor, anul KXVIII, or. 48, 25 noiembrie 1924, pp. 755—756. u v. Flori» Manolescu, Literatura S.F., Editura Univers. «WdireşU, 1980, pp. 212—217. U Í Făstrîndu-şt, pe statele de salarii ale Universul«!, «tatntxJ üc simplu redactor, „detaşat cu conducerea" unei publiea?k- satelit, frustrai astfel de drepturi băneşti binemeritate peRta« răspunderea şi eforturile suplimentar asumate, ca şl panta» substanţialul spor de tiraj realizat, Victor Anestin răml%>£, practic, pina la sfîrşitul vieţii un năpăstuit proletar intelss- tual exploatat de patron. Pentru publicul cel mare, însă, si ssts o adevărată somitate, o instanţă de prestigiu în orice chesimsd sau dispute privitoare la ştiinţă în general şi la astrocoæita în special, adevăratul „cap" al revistei cu care ajunsese să ets 1 identifice şi să fie identificat. Acesta este „momentul Anestin" care, „in jurul anului 191 «*v 3 marcat prima „epocă de vîrf a literaturii noastre ştiinţiflet­ tan la st ic e"25. Mai puţin relevantă sub raport strict literar, mai personal.v insă şi mai concludentă pentru patosul vieţii lui Victor Anesti» «ste „revista mensuală de astronomie populară" Orion, 6« În­ sumează peste cinci ani editoriali (1907—1912) — Ion g evitai: remarcabilă pentru o publicaţie care se susţinea singură, âHa abonamente, chiar dacă se bucura şi de bunăvoinţa personali a unui ministru, Spiru Ilarct, el însuşi un pasionat al astro­ nomiei.-6 Nu putem verifica, azi, informaţia după care „ase­ menea reviste existau în lumea întreagă, pe atunci, auras-: 26 Florin Manolescu, op. cit., p. 217. ..Revista Orion avea vreo... 100 de abonaţi", dar JBplvv Harel, care era pe atunoi ministru al Instrucţiunii Publie*: I -a încurajat [pe Anestin], abonînd toate bibliotecile şcolii«; secundare la revista lui; bineînţeles, acest abonament a Sos» desfiinţat de ministrul care a urmat după Haret!“ — &. Flo­ rin, art. cit. Matematician ca formaţie, Spiru Haret (1851—19â£j devenise primul român doctor în matematici, cu teza l’invariabilité des grandes axes des orbites planétaires, i«»- ţinută la Paris, în 1878. Ca ministru al Instrucţiunii Publie©, îşi pune semnătura, în 1908, pe actul de înfiinţare a primulát, observator astronomic din România, condus de astronomul HS- aolae Coeulescu. In 1970, la congresul astronomia de la Srlfîa- ton (Anglia), numele lui Spiru Haret a fost oficial atribuit «nuß crater de pe faţa invizibilă a Hunii. m îl“*7; .(Anestin însuşi, enumerînd, în ordinea vechimii, revistele astronomice existente în 1908, menţiona 12, nu li28). Disocierea iatra revistele astronomice propriu-zis ştiinţifice şi cele aparţi- aîad unor asociaţii de astronomi-amalori (cum era şi Orion. ,.prima revista de astronomie din România“), de asemenea, nu * de competenţa istorici literare. Dar nu aceasta e chestiunea Colecţia revistei Orion ni-i prezintă, nemijlocit, pe Victor \ Anestin în postură de „adevărat cetăţean al cerului“ (sintagmă ce revine de raaî multe ori sub pana sa şi care — deşi preluată \ de la Flammarion — îl defineşte nu mai puţin decit pe acesta). Trecind peste amănuntul, anecdotic poate, că Anestin îşi trans­ formase domiciliul (str. Roşea, 3, Bucureşti) in „redacţie Si administraţie“, unde primea zilnic mormane de scrisori de la alţi pasionaţi ai cerului din întreaga ţară, Orion este sediul unui „adevărat cetăţean al cerului“ prin mărturia pe care-o depune asupra unui mod genuin şi ingenuu de a-şi asuma pe cont propriu şi de a trăi neintermediat estetic sentimentul su­ blimului, rezultat din contactul cu infinitul, pe care-1 prile­ juieşte contemplarea bolţii cereşti. Aceasta este fibra spiri­ tuală esenţială şi definitorie a lui Victor Anestin, cheia per­ sonalităţii sale, şi ea explică totul, inclusiv contradicţiile şi fisurile acestei personalităţi. Sentiment al sublimului trăit inestetic prin care devine coerentă şi poziţia contradictorie a iul Arestin faţă c]e literatură, faţă de ficţiune, pe care-o dis­ preţuia şi pentru care simţea o obscură şi ireductibilă aver­ siune, dar graţie căreia azi supravieţuieşte. Fibră spirituală explică şi opacităţile dar şi fervorile sale, şi atracţia pe •care-o simte ca predestinată faţă de „magistrul“ său in care vede realizarea plenară a propriilor virtualităţi spirituale — Flammarion —, şi forţa de atracţie pe care, la rindul lui, o exercita asupra semenilor întru pasiune acest „Flammarion al României“, fascinaţie încă vie la două decenii de Ia moartea ;sa: „Au trecut aproape douăzeci de ani de la moartea mult 17 L. Florin, art. cit. *® In Orion, anul I, nr. 6, februarie 1908, pp. 174—175. regretatului astronom Victor Anestin“ — găsim scris In ar- ticolul-program al revistei Ştiinţa cerului, care apărea în 11)37. „Odată cu plecarea lui Anestin dintre noi, nc-a părăsit şi So­ cietatea Astronomică Română, fondată prin sîrguinţa sa încă din anul 1908, şi minunata revistă Orion, apărută prima oară în anul 1907, tot sub direcţia sa şi cu laborioasa-i activitate ştiinţifică. [...] Răposatul Anestin, cu ajutorul acelei reviste,, a dat membrilor astfel pentru prima oară la noi în ţară posi­ bilitatea ca orişice profan să poată fi perfect iniţiat în viaţa astrelor cereşti, cît şi a multor altor fenomene cc. se produc în marile universuri a căror existenţă este pretutindeni, dar ale căror margini nu-s nicăieri!“29 Istoria Societăţii Astronomice Române, inseparabilă de re­ vista Orion şi de cultul pentru Camille Flammarion, tot astfel se explică. A fost o manifestare de pur entuziasm şi de dez­ interesat „idealism“, o efervescenţă colectivă catalizată de per­ sonalitatea unui individ investit spontan cu rolul de exponent — cel mai dezinteresat şi mai pur dintre toţi. „Dumnică, 19 noiembrie 119071, în redacţia revistei Orion, s-au pus bazele Societăţii Astronomice Române «Camille Flammarion»-“ — con­ semna darea de seamă publicată, în decembrie 1907, în pa­ ginile revistei. „Secretar al societăţii este d-1 Victor Anestin, directorul revistei Orion şi promotorul ideii de a sc întemeia o asemenea societate. [...] Vor putea face parte din societate oricare persoane care iubesc cerul şi vor să-l studieze. Scopul societăţii este, la început, acela de a achiziţiona cîtcva lunete de 75, 95, 108 şi 120 mm., cu care membrii ci să facă observa- ţiuni. Mai tîrziu, cînd societatea va avea mijloacele necesare,, îşi va procura o lunetă mai puternică, ecuatorială, instalată pentru totdeauna într-un anumit loc. Cotizaţia va fi de 5 lei pe an, plus 1 leu taxa de înscriere. Nu sc va face 'nici o chel­ tuială, nici chiar cu imprimatele, iar sumele ce se vor strînge din cotizaţii, liste dc subscripţii, subvenţiuni sau donaţiuni, se 29 Ştiinţa cerului, anul I, nr. 1, aprilie 1937. Director-fonda- tor: Const. D. Constantinescu, publicist. 2 — In anul 4UW sau • călătorie la Venus 17 s7or depune imediat Ia casa de depuneri, pină ce societatea vc >putea să-şi achiziţioneze primele lunete, care vor fi puse l& • dispoziţia tuturor membrilor.“30 Pentru a rămîne „cu picioarele pe pămînt“, Societatea As­ tronomică Română nu omite a se pune sub patronajul unor persoane cu influenţă, alese însă tot dintre devoţi: preşedinte ara „d-1 contra-amirai Urseanu“, vice-preşedinte „d-I căpitan comandor Cătuneanu, directorul Institutului Geografic ol Ar­ matei“, iar dintre cei nouă membri ai comitetului ne atrage atenţia „locotenent Urdarianu (Constanţa)“, mai cunoscut sub identitatea sa literară de poet simbolist, sub pseudonimul Ga­ briel Donna (prezent cu cîteva sonete şi In Orion). Patronajul onorific suprem este rezervat insă Iui Camille Flammarion, desigur şi sub impresia, proaspătă încă, pe car* o lăsase vizita în România, cu un an în urmă, a astronomului francez, celebru în epocă, dar, la fel de sigur, şi ca expresie a organicelor afinităţi elective pe care, cum spuneam, Victor Anestin şi le simţea cu acest om in care vedea o personificare a astronomiei, a aspiraţiei spre absolut, spre infinit, spre su­ blim. „Cine înţelege pe Flammarion, îl idolatrizează“ — măr­ turisea el, încă în 1898.31 Revelaţia era însă mai veche şi amin­ tirea ei extrem de vie încă in 1908, la începuturile Societăţii Astronomice Române „Camille Flammarion“ Şi ale revistei Orion, unde o găsim evocată cu o emoţie şi o căldură pe care cici amintirile din anii de şcoală, nici încercările propriei sal» vieţi de mai tlrziu, nici vreo altă împrejurare dintre „cclo pă­ rinteşti" n-au fost vreodată în stare să le insufle condeiului lui Victor Anestin, accente ce apar însă spontan, autentic« $! seeontrafăcute, de îndată ce trece Ia „cele cereşti“ (situaţie c* ce repetă, cu efecte mai puţin fericite sub raport propriu-zis literar, şi îh scrierile Iui de ficţiune). Evocînd prima lui lec­ tură din Flammarion, Merveilles célestes, lectură ce ave* *3 M Orion, anul I, nr. 5, decembrie 1907, p. 121. cl Romanul ştiinţific, în Foaia populară, anul I, nr. 35, 1 no­ iembrie 1898. £8 fle decisiva pentru opţiunile de mai tîrziu ale adolescentului oe atunci, în virstă de 14 ani, Victor Anestin, ajuns la matu­ ritate, o retrăieşte in amintire ca pe o adevărată revelaţie; „înir-o [singură] zi am citit cartea în întregime. După ce am Isprăvit, mi s-a părut că înţeleg lumea cu totul altfel, parcă ml se luase un văl de pe faţă.“32 Revelaţia iniţială se va Irans- forma, cu trecerea anilor, într-un adevărat cult, în veneraţie fii devotament ce-au durat o viaţă întreagă, pe parcursul că­ reia Anestin va traduce asiduu din scrierile lui Flammarion, str rz referi constant la el ca la autoritatea supremă în materie, după ce, încă în 1901, încercase a-i vesti numele cu acea „bro­ şură mică de 70 de pagini asupra operei lui Flammarion“, ră­ masă atunci fără ecoul aşteptat. Fervoarea tînărului discipol (era între ei o diferenţă de virstă de 33 de ani, dar Flammarion a mai trăit 7 ani după «îoartca lui Anestin), ivit din propriul impuls pe un meridian exotic unde căzuse sămînţa scrierilor sale, nu-l*va fi lăsat indi­ ferent pe Flammarion, care, la rîndu-i, îl va ajuta pe Anestire, trimiţindu-i cărţi de specialitate, aparatură pentru observaţii astronomice, sfaturi şi încurajări în momentele grele, recoman- dîndu-1 ca membru în Société Astronomique de France (fon­ dată chiar de el, în 1887), înlesnindu-i publicarea cercetărilor Proprii (cum este cea despre Planeta Venus in 1911, comunicată şi într-o şedinţă a Academiei Române) în prestigioase publi­ caţii ştiinţifice din străinătate: L’Astronomie (condusă chiar de Flammarion), Monthly Register (S.U.A.), Buletinul Societăţii Astronomice din Mexic; apoi, English Mechanics şi The Nature (Anglia) etc. Ce altceva, dacă nu recunoaşterea, în embrion, a unei vibraţii şi a unei abnegaţii pentru un ideal care nu era altul decit cel cc-i consuma propria sa viaţă, poate oare ex­ plica asemenea rînduri — desprinse parcă, daca tot suntem pe lórimul anticipaţiei, dintr-o carte nescrisă încă la acea dată. »eşortul tătarilor — pe care Flammarion i le adresa lui Anes- e2 Evoluţiunea amatorului astronom, text semnat cu pseudo­ nimul „Vega“, în Orion, anul I, nr. 8, aprilie 1908, pp. 232—235. 13 tin, la începutul ele drum al acestuia: „Sa nu vă ascundeţi însă, scumpe d-le Anestin, că întreprindeţi o operă grea, care [văl va obliga la o perseverenţă constantă şi neobosită. E mal uşor să intemeiezi o societate decît să-i asiguri viaţa ol. Vă veţi lovi de mii de piedici, mai mult sau mai puţin neprevă­ zute. Iubirea dv. pentru ştiinţă şi energia dv. vor triumfa însă. [...] Curaj, deci. Opera dv. va avea aripi: sic itur ad astra.“33 Entuziasmul şi „idealismul“ lui Victor Anestin, despre care vorbesc toţi cei ce l-au cunoscut, îşi dovedesc autenticitatea şi in alte iniţiative de acest fel. Dînd celor din jur impresia de a fi inepuizabil, el „sc chcltuie“ fără cruţare, îşi pune în spi­ nare de bunăvoie mereu alte şi alte poveri „ştiinţifice“, pur­ tate neostenit şi ncostentativ, cu un fel de ardoare euforică a dăruirii de sine în care s-ar zice că-şi găsea suprema, dacă nu unica, bucurie a vieţii: împreună cu chimistul Constantin I. Istrati (1850—1918), întemeiază, în 1912, Universitatea populară din Bucureşti, iar împreună cu matematicianul Gheorghc Ţi.- ţcica (1873—1939) şi cu fizicianul Ştefan Hepites (1851—1922). întemeiază, după numai un an (1913), Societatea „Prietenii Şti­ inţei“, unde vom regăsi, extins însă la cele mai diverse „ra­ muri“ ale ştiinţei, teoretice sau aplicate, climatul de dăruire entuziastă şi altruistă de la Societatea Astronomică Română. La Universitatea populară din Bucureşti, dc exemplu, „Anes­ tin avea cea mai mare mulţumire sufletească să ţie conferinţe muncitorilor, cari veneau noaptea, după încetarea lucrului, dor­ nici să-l asculte. Conferinţele sale erau însoţite de proiccţiuni electrice şi, în acest scop, [e!j rupea foi din atlase şi ilustraţii din curţi scumpe."31 Omenirea de pe planeta Marte35 sau Ştiinţa 33 Scrisoarea d-lui Camille Flammarion, ín Orion, anul I, nr. 3. noiembrie 1907, pp. 57—58. 34 L. Florin, art. cit. 35 „Rezumatul cursului făcut la Universitatea populara din Bucureşti", în Ziarul călătoriilor şi ştiinţelor populare, anul XIII, nr. 20, 26 martie 1913, pp. 306—307, şi nr. 23, 17 aprilie 1913, pp. 357—358; reluat, cu mici modificări, în voi. Poveşti 20 şi morala-’'5 sunt doar două dintre multele conferinţe ţinute de Anestin, suficiente însă pentru a ne face o idee despre pito­ rescul şi căldura cu care vorbea el in faţa unui auditoriu for­ mat deopotrivă din muncitori şi din academicieni, pe care ştia tot deopotrivă să-i „încălzească“, să şi-i cîştige de partea lui, să le lase impresii de neuitat. Nu era el, bineînţeles, sin­ gurul vorbitor, diversitatea temelor abordate nici n-ar fi per­ mis-o: una singura dintre dările de seamă publicate periodic în revistă37 consemnează cinci astfel de conferinţe (Gh. Ţiţcica, Dragostea de ştiinţă; dr. Stănculeanu, Medicina socială; Ar. V. Grădinescu, Circulaţia materiei şi energiei în natură; dr. Răs- van, întrebuinţarea ochelarilor; Şt. Ilepitcs, Pendulul şi diver­ sele sale aplieaţiuni). Se mai ţineau, la Societatea „Prietenii Ştiinţei“, cursuri serale („Pînă în momentul cînd scriem aceste rinduri, s-au înfiinţai două cursuri cu totul necesare, şi anume: limba franceză, predată de d-1 Lhuillier, vechi şi distins pro­ fesor; cursul acesta se ţine lunea şi vinerea, între orele 8 şl jumătate şi 9 şi jumătate seara, la sediul societăţii; matema­ tica, predată de d-1 Joseph Schneider; cursul acesta se ţine în fiecare miercuri, între 8 şi jumătate şi 9 şi jumătate seara, la sediul societăţii. Se vor înfiinţa, treptat, şi alte cursuri“38), exista şi o bibliotecă, tot serală, deschisă gratuit oricărui mem­ bru al societăţii („Cotizaţia lunară c de 50 bani“39), se ofereau aceloraşi membri vizionări cinematografice „fără plată“ pe teme ştiinţifice (în 1914!). apoi posibilitatea de a efectua per­ sonal diverse examinări microscopice, diverse experienţe de fizică Şi chimie ş.a.m.d. „R activitate la „Prietenii Ştiinţei“ — astronomica, colecţia Biblioteca „Minerva“, Bucureşti, 1916, pp. 9—22. 36 „Conferinţă ţinută la «Prietenii Ştiinţei», în ziua de du­ minică, 25 ianuarie 1915“. în Ziarul ştiinţelor populare.şi al că­ lătoriilor, anul XV. nr. 7, 17 februarie 1915, pp. 98—102. 37 Activitatea Societăţii „Prietenii Ştiinţeidare de seamă redacţională, nesemnată, în Ziarul ştiinţelor populare şi al că­ lătoriilor, anul XIV, nr. 13, 4 februarie 1914, p. 197. t$, 33 idem, ibidem. 21 ! seria, omiţîndu-şî, modest, numele şi meritele, Victor Anestin — „şi aceasta se datoreşie organizaţiei ei, bunei conduceri a preşedintelui ei, d-I G. Ţiţeica, şi entuziasmului ceior cari ii ajuta în aceasta sarcina f.. £ apoi entuziasmul membrilor, dragostea lor de ştiinţă, recunoştinţa ce o arata conducătorilor. Z o mişcare nobilă şi înălţătoare, care nu poate decit să ducă :a realizarea frumosului scop ce societatea şi-a propus.“*0 Laolaltă cu Societatea Astronomică Română, ce continua să iiinţeze din 1907, şi cu alte iniţiative similare, Universitatea populară din Bucureşti, înfiinţată în 1912, şi Societatea „Prie­ tenii Ştiinţei“, înfiinţată in 1913, configurau cadrul instituţional auto-inslituit pentru un entuziast „apostolat“ al răspîndiri» ştiinţei in popor, în care Victor Anestin s-a consumat cu pa­ siune şi abnegaţie. „înzestrat cu o mare putere de asimilare, cu o memorie sigură, cu un talent neobişnuit de a înfăţişa in scris simplu şi curgător chestiunile cele mai delicate de ştiinţă, cu o căldură deosebită in cuvintările sale, in fine, cu o putere de muncă extraordinară“ — caracterizarea vine din partea unui academician, Gheorghe Ţiţeica11 — „Anestin va rănii ne, in amintirea celor cari l-au cunoscut, ca o icoană «ic apostol răspinditor al ştiinţei. [. ..] Articolele sale scrise în stilul uşor i.e carc-1 gusta aşa de mult lumea, ccmferinţele sale de la Universitatea populară şi de la „Prietenii Ştiinţei“ — izvorau din aceste lecturi care ii consumau nopţile, banii şi sănătatea. Asta m-a făcut să mă ocup şi eu dc societatea întemeiată de Ancstin. Dc altfel, cine l-a cunoscut pe Anestin nu putea re­ zista entuziasmului său comunicativ. Cu acest entuziasm reu- 40 Conferinţele „Prietenilor Ştiinţei“, ibidem, p. -204; text aesemnat, ce poate fi însă atribuit, cu maximă probabilitate, Ini Victor Anestin, atît prin stil, cit şi prin faptul că numele şi meritele lui sunt cu desăvîrşire trecute sub tăcere, din mo­ destie. în acelaşi număr de revistă el mai semnează, de altfel, cu numele întreg sau cu iniţialele, nu mai puţin de 4 (patru) materiale. 41 G. Ţiţeica, Vicepreşedintele Academiei Române, Victor Anestin şi Societatea „Prietenii Ştiinţei“, în Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor, anul XXVIII, nr. 48, 25 noiembrie 1924, p. 754 tl şise ci să facă ştiinţa plăcută, să facă lumea mare, de obicei „ Indiferentă, să aibă simpatie pentru ştiinţă. Se strînseseră ast­ fel împrejurul lui Anestîn, in afară de ascultători, o mulţime de persoane care, fără însuşirile sufleteşti ale lui Anestin, nu s-ar fi ocupat niciodată de popularizarea ştiinţifică.“ Aceluiaşi ţel îi sunt închinate şi majoritatea celor peste 30 de lucrări proprii, cele mai multe de astronomie, precum şî cele aproximativ 20 de cărţi traduse, pentru a căror cît mai întinsă audienţă Victor Anestin a folosit atit cadrul editorial oferit de colecţiile „populare“ ale epocii („Biblioteca pentru toţi“, Biblioteca „Steaua“, Biblioteca „Minerva“, Biblioteca „Lu­ men“), cît şi o colecţie înfiinţată de el însuşi şi tipărită îa CAmpina — Biblioteca „Ştiinţa pentru toţi“ (1915), în care a apărut şi „povestea fantastică“ Puterea ştiinţei. Cum a fost „omorit“ Războiul European — cea de a treia şi ultima scrieri de ficţiune a Iui Victor Anestin. Sfirşitul nu putea fi altul decit cel ce decurge, necesar şi inevitabil, din paradigma dată: consumat de propriul ideal, „idealistul“ Victor Anestin încetează din viaţă la numai 43 do ani. în urma alîtor privaţiuni materiale şi-a atitor suprasoli­ citări dc lot felul impuse şi autoimpuse unei constituţii fizice altfel fragile. „în 1915 avu dc îndurat cele mai grele lovituri ale soartei. Atunci vîndu Ia anticari pe un preţ de nimic aproa­ pe întreaga sa bibliotecă, se mută în odăiţa unei tipografii dis strada Sfinţii Apostoli şi aci acest apostol al ştiinţei a scria în trei luni opt broşuri [...1. Odăiţa aceasta avea lumină elec­ trică, ceea ce a fost o adevărată fericire pentru Victor Anestln, care citise mii şi mii de volume doar la lumina unei lămpi de petrol. Pc o solndură attrnatti dc un perele erau înşirate cme 30 dc volume ale Enciclopediei engleze Nelson, singura aver* ce-i mai rămăsese din imensa lui bibliotecă. Şi acest om, înăbuşindu-şi durerea, venea să ţie conferinţa la „Prietenii Ştiinţei“, la Liceul Lazăr, in sala Tomis, în sal» Slndleoielor. pretutindeni unde se cerca ştiinţă. [...J ÖB » Veni războiul. Armatele germane invadară ţara. Anestin i f. ui ase in Bucureşti, bolnav şi fără nici un mijloc de trai. Pentru a rutén trăi, trebui să seri? «cronici în diferite ziare de sub ocupaţie. La 20 octombrie 1913, întemeiază revista Şti­ inţa tuturor, împreună cu nedespărţitul său prieten I). Călugă- rcanu. Două săptămîni după apariţia primului număr, în noap­ tea de 5 noiembrie, muri fondatorul ci. Inmormînlarea avu Ioc în ziua dc 7 noiembrie, într-o zi tristă şi ploioasă. Părea că şi natura îl plîngea pe sărmanul Anestin. Veniră numai cîţiva prieteni şi un lucrător tipograf, elev al Universităţii populare.“52 Tiparul sublimului moral este uşor de recunoscut, aproape „didactic" reliefat, în această „viaţă" a „omului Anestin“, după cum sentimentul sublimului naturii, funciar şi ancstctic trăit, sub- una din ipostazele sale consacrate — extazul în faţa cerului înstelat —, îl priveşte tot pc omul Anestin. Omul inte­ resează însă, aici, doar în măsura in care interesează, mai iutii, scriitorul, iar acesta — am văzut — prezintă incontestabil un .interes major, din moment ce recunoaştem azi in el. retrospec­ tiv, un „deschizător de drum" intr-un gen de fierbinte actua­ litate, in science fiction care este, el însuşi, ca gen, o literatură a sublimului. Şi, in acest caz, fiind vorba dc un scriitor, toate împrejurările biografice ce privesc omul dobîndesc relevanţă şi funcţionalitate, iarăşi, doar in măsura în care viaţa „subli­ mează" în operă, in măsura în care sublimul naturii şi subli­ mul moral acced la stadiul sublimului estetic. «Mai intii, sublimul există în felurite fenomene ale naturii, în furtună, în spargerea de stînci a valurilor mării, în cascadă, in întinderile de zăpadă de pe munţi, în pustie, in tăcerea cim- piei, în cerul înstelat. Acestea sini exemple dc mult cunoscute. Pentru omul de ştiinţă, multe alte lucruri pot fi şi ele cu ade­ vărat sublime: construcţia internă a atomului sau mişcările 42 L. Florin, art. cit. 24 subtile din nucleul celulei — întocmai ca şi legile balistice aSe lumii stelelor. Important este ca aici nu e încă vorb i de sublimul estetic. Căci, fără îndoială, există sublim şi dincoace de estetic. El devine sublim estetic abia prin atitudinea de contemplare şi de gustare a subiectului. Căci ţine de esenţa obiectului estetic faptul că el subzistă ca atare numai „pentru noi“, adică numai in măsura în care noi contribuim cu o atitudine adecvată. Mai puternic însă şi intr-un sens mai adine, sublimul ni se înfăţişează în viaţa omenească; numai că aici, de cele mai mul­ te ori, nu avem înţelegere pentru el. Cel care suportă cu stă- pinire de sine suferinţa sau o durere grea „este" în chip no­ toriu mai presus de suferinţă şi durere. Cel care îşi sacrifică viaţa şi sănătatea în serviciul unei sarcini mari, acela „este" mai presus de bunurile odihnei şi comodităţii, Ia care el re­ nunţă. Faptul acesta de a fi superior nu are nimic de-a face cu un „sentiment“ al sublimului; el ţine exclusiv de persoană indiferent faţă dc orice ştiinţă şi simţire a altora despre el. CI, tocmai, nu este sublimul estetic. îl putem numi cu drept cuvint sublimul moral. Cînd este vorba dc acţiuni cu adevărat mari, de eroism şi dc înalt simţ al răspunderii, atunci subli­ mul devine evident, deoarece noi înşine răspundem în inima noastră, spontan, cu admiraţie la el. Sublim în sens estetic, el devine abia acolo unde odată cu admiraţia ciştigăm distanţa dc a-1 contempla în linişte şi de a permite măreţiei lui să acţioneze asupra noastră, departe de orice turburări şi dc orice actualitate Pentru aceasta pot fi luate în considerare toate cazurile de sublim ncestetic pc care le-am citat; căci s-a văzut deja că toate aceste cazuri sc transformă imediat în sublimul estetic, îndată numai ce subiectul receptor posedă distanţa şi liniştea contemplaţiei care sc cere. Lucrul acesta poate fi privit ca o lege fundamentală generală, şi el se confirmă în viaţă de o mie de ori, cînd unul şi acelaşi spectacol covîrşitor la în­ ceput ne apare doar apăsător, pentru ca apoi, brusc, să ne smulgă cu el în chip magic. [.. .1 29» ' Legea de bază valabilă aici ar putea fi aceasta: de la sine. omul se simte atras către ce e mare şi superior; el poate chiar §ă treacă prin viaţă cu nostalgia tăcută după ceva impunător şi superior, şi să umble în căutarea lui. Unde îl găseşte, inima lui zboară în întimpinarea lui. Aşa cel puţin se petrec lucru­ rile la omul normal, care nu este deformat sau intimidat. Í...1 Faptul că este atras de ce este mare şi de ce îi este superior Sace parte din trăsăturile morale cele mai frumoase ale omu­ lui. Atracţia aceasta nu este în sine estetică, dar ea se preface îcsne în viziune estetică şi în plăcere admirativă. In orice caz, ea se află deja la baza valorii estetice a sublimului, ca tendinţă valorică (răspuns valoric etic), ceea ce constituie, insă. auraai un caz special al legii mai generale de întemeiere » valorilor estetice. In fond, atracţia aceasta către ce e mare Sete chiar de un fel şi mai general. Cazul etic este deja ceva mai special. Din ,,ceea ce este marc“ emană un fel de farmec srimar, o acţiune „magnetică“, ceva ce atrage la sine inima omului. Lucrul acesta poate fi exprimat şi astfel: omul ne­ deformat aduce cu sine tendinţa de a venera ceva şi de a trăi «u privirea înălţată dincolo de sine. Poate că rădăcina acestei tendinţe se află în tendinţa si mal siindamentală de a introduce un sens în viaţa proprie. Căci tot * sunete, de senzaţii, de plăceri, haos în care ştiinţa viitorului va pune rlnduială, pentru ca omul să nu mai ia drept hune gogoriţele fanteziei lui"r. ,,ceea cc nu poate fi decit dăunător progresului general al ome­ nirii, care nu pe închipuiri îşi poate avea temeliile saîo“‘\ „Omenirea viitoare va avea şi ea o artă, întemeiată tot pe sen- 46 N. Dargenta, Natura şi omul, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XVI. nr. 16, 19 aprilie 1916, pp. 2-12— 243. 47 Victor Anestin, Război ştiinţei: ştiinţa e ţapul ispăşitor Jn Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XV, nr. 12. 24 martie 1915, pp. 178—179 48 Victor Anestin, Ştiinţa si arta, în Ziarul ştilnţeloi popu­ lare şi al călătoriilor, anul XV, nr. 15, 14 aprilie 1915, pp. 226— 227. 28 timente, dar o arta pe alte temelii decit cele actuale, cînd lumea e condusă de avocaţi-artişti şi îmbătată de produsele bolnavei imaginaţiuni a nenumăraţi histrioni de toate varie­ tăţile. Va fi o artă în conformitate cu noile timpuri, In care omul nu va mai avea nevoie să invente senzaţiuni artificiale, fiind nenumărate cele pe care ţi le procură natura însăşi.1'1* „Artistul, această floare delicată a omenirii, cu cit va fi mai sensibil, mai impresionabil, cu atît va falsifica mai mult re­ prezentarea adevărului. Natura întreagă, pentru artist, nu e cea reală, ci aceea pe care o imaginează el. pentru a-şi procura senzaţii pe care realul nu i le poate da. Iluzii, idealuri veşnic neajunse şi care chiar de ar fi ajunse nu ar folosi nici ome­ nirii, nici artistului, ideal ce se mărgineşte la perfecţionarea formei şi care nu are nici cea mai mică legătură cu ideea de progres.“50 „Cea mai mare greşeală de pe vremuri a fost cea făcută de filosoful grec care pretindea că trebuie să începi stu­ diul prin a te cunoaşte pe tine însuţi. [Socrate — n.n.J Nu, nu aceasta are vreo însemnătate: ca să te cunoşti pe tine şi pe toţi cei cari te înconjoară, să cunoşti înîii natura, din caic tu nu eşti dcc»t o infimă părticică, părticică ce numai grando­ manul o umf cu vanitate!"51 Există, dcs -.ur, şi explicaţii conjuncluralo pentru această veritabilă campanie de presă, în care Victor Ancstin se simte obligai să ia necondiţionat apărarea ştiinţei în faţa unor acu­ zaţii survenite mai ales după izbucnirea războiului, în 1014: disculpînd ştiinţa şi pe oamenii de ştiinţă de acuzaţia de a fi contribuit la pregătirea ş» declanşarea flagelului, el o pla­ sează, pentru necesităţile demonstraţiei şi ale polemicii, Îs antipodul politicii, religiei, filosofici, artei şi literaturii, culpa- bilizate acestea, la rindul lor. învestitura spirituală supremă a ştiinţei, condiţionată şi controlată de stricta ci moralitate idem, ibidem. 50 Victor Anestin, Monştri intelectuali, în Ziarul ştiinţelor populara şi al călătoriilor, anul XVI, nr. 7, 16 februarie 1916 p. 98. 51 idem, ibidem 29 intrinsecă, nu intra nici un moment în discuţie pentru Victor Anestin: sunt convingeri ferme şi statornice, dc-o viaţa, part» integrantă din „crezul“ acestei vieţi. Dar, daca anii-politicia- nismul şi aversiunea faţa de religie apar perfect coerente, ne- îisurate logic (date fiind, în cel de-al doilea caz, „desprinderea sublimului de transcendent şi de absolut, de Dumnezeu .şi d» orice presupoziţie metafizic particulară“, „integrarea sublimului in ceea ce este imanent şi aproape, în ceea ce ţine de natură şi de om“52), în schimb, fisura logică apare, ireconciliabil, îa cazul invectivelor la adresa filosofiei şi, mai ales, în cazul dia­ tribelor îndreptate împotriva artei şi literaturii, împotriva ar­ tiştilor şi scriitorilor, pe care-i găsim caricatural distorsionaţi şi în paginile romanului O tragedie cerească, dar mai ale* ţintuiţi la stîlpul infamiei în polemicile de presă din ultimii rai de viaţă ai lui Vctor Anestin. S-ar putea invoca, desigur, la activul acestui bilanţ, precizii „antenelor“ cu care Victor Anestin a sesizat „protocronic“ — ca şi temeritatea cu care şi-a asumat pe cont propriu — tăişul dezbinării între „cele două culturi“ despre care avea să vor­ bească peste mai multe decenii un C. P. Snovv53. „iată dou£ manifestaţi uni ale activităţii intelectuale“ — îşi începea el, în £915, un articol intitulat Ştiinţa şi arta — ..care nu ar trebui să fie niciodată în conflict, şi poate că aşa va fi în viitor, dar care în prezent pare că nu se pot împăca una cu alta.“5* Fisura logică din poziţia Iui Victor Aneslin faţă de literatură 52 N. Hartmann, Estetica, ed. cit., p. 414. Concludente pen­ tru atitudinea lui V. Anestin în această privinţă sunt arti­ cole ca: Credinţa în viaţa viitoare, în Ziarul ştiinţelor popu­ lare şi al călătoriilor, anul XV, nr. 4, 27 ianuarie 1915, pp. 30—61; Credinţa şi ştiinţa, în Ziarul ştiinţelor populare şl al călătoriilor, anul XVI, nr. 6, 9 februarie 1916, pp. 82—83; ş a. 53 Charles Percy Snow, The Two Cultures and the Scien- Sific Revolution (1959), The Two Cultures — a Second ßook Í1964) etc. 54 în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XV, •ar. 15, 14 aprilie 1915, pp. 226—227. ŰO au rămine însă, prin aceasta, mai puţin gravă în ce-1 priveşte- po el personal. Şi nu doar pentru ca trădează o secretă infirmitate spiri-^ tuală, congenitala conformaţiei sale mentale de autodidact, ră~ '.nas, la acest capitol, estetic, cu o elementară şi flagrantă la cună. (Departe de orice cinism, ci doar dintr-un sănătos şi ne­ cesar pragmatism, mai putem observa, aici, că „înaintaşul” aostru şi „deschizătorul de49rumM de acum şapte decenii s-£> sacrificat pentru noi, urmaşii săi întru science fiction, s-a sa­ crificat deci, fără s-o ştie, şi în acest fel: lăsînd o mărturie de- seocoîit ce vorbeşte de la sine, cu forţa evidenţei şi-a faptului împlinit şi clasat, despre impasul repugnant în care conduce., inevitabil, carenţa esteticului — „boală a copilăriei“ la care- nici azi S.F.-uI românesc nu poate fi, din păcate, prea sigur **â s-a imunizat complet şi fără risc de recidivă.) în ce-I priveşte, însă, pe ci personal, spuneam, fisura loglcă- din argumentaţia strîmbă a lui Victor Anestin în privinţa ra­ portului dintre ştiinţă şi artă, dintre „natură“ şi „creaţie“,, dintre realitate şi ficţiune („O poemă, o sonată, un tablou pot să te turbure, să te răpească din lumea reală, să te trans­ porte în lumea visurilor; dar lumea aceasta, tocmai pentru că e creată numai din imaginaţie, e mereu în opunere ou viaţa adevărată, care c mult mai încîntătoarc“55) este, în primul ••ind, expresia unei dezbinări cu sine însuşi, a unei inconsec­ venţe de decizie şi de opţiune, cu rezultate, totuşi, pînă la urma, involuntar şi obiectiv, pozitive: o tulbure şi ireductibilă aversiune faţă de literatură, faţă de „poeţi“ (termen, pentru el. Infamant), faţa de imaginar şi de imaginaţie, coexistă cu — ba, mai mult: se exprimă chiar în — mai multe scrieri „do Imaginaţie“, „de ficţiune“, şi nu de orice fel, ci de la una din- „frontierele ficţiunii“! 55 Victor Anestin, Ştiinţa şi morala, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, aiyil XV, nr. 7, 17 februarie 1915-, ?p. 98—102. »ft Care este, atunci, mobilul, impulsul ascuns ce-1 pune, astfel, pe Victor Ancstin, în contradicţie cu sine însuşi, acela — ma­ jor şi firesc — al purei plăceri de a crea lumi imaginare cu destinaţie estetica, fiind exclus în mod expres dc autor, din capul locului, cu dispreţ, şi 'chiar cu patimă? Convingerea in posibila virtute profilactică ori chiar terapeutică a „cazului Anestin“, azi, poate fi o raţiune şi necesară şi suficientă pen­ tru a nu da înapoi în faţa „impietăţii“, răspunsului la această, „profanatoare" poate, întrebare. O stăruitoare impresie dc lectură ne semnalează, de altfel, „impuritatea“ estetică a acestui mobil: în bună parte, resortul ce-1 unpinge pe Victor Ancstin să scrie „poveşti“ pe care prin­ cipial lo dispreţuieşte este pur şi simplu compensaţia psihică, derularea, plăcerea ncmărtnrisiia pe care şi-o oferă prin „răz­ bunarea“ în imaginar a unor frustrări cărora in planul rea- îului nu Ic putea riposta, ori $c abţinea să Ic riposteze, ignu- rlndu-le, rcfulîndu-lc, auloiluzionîndu-se şi fortifieîndu-se ast­ fel în acea dură platoşă a sublimului moral, nu uşor de purtat, pesemne, o viaţă întreagă, dar ţinînd oarecum de cald prin ad­ miraţia, cine ştie cit de inocentă si ea, a contemporanilor care, ei, in co-i priveşte, îşi puteau permite a sc dispensa de un astfel de calvar, Jăsîndu-1 entuziastului „apostol al ştiinţei". Această revanşă în imaginar i-o oferă lui Ancstin „puterea ştiinţei", în faţa căreia orice altă „putere" este redusă la ne­ putinţă, devine jalnică şi ridicolă totodată. Este o plăcere aici pe care eJ nu şi-o poate reprima, nu sé poate abţine a o savura ■ ii lăcomie, deşi oarecum pe furiş, d . vai, o varsă de satisfac­ ţie irezistibilă dar c;u\. . simte P'- că, nelămurit şi nernăr- turisil, a fi o plăcere neper,nisă, o „ispită" vinovată şi cumva ruşinoasă. Atitudinea lui Victor An* /.in faţă de ştiinţă şi faţă de „puterea ştiinţei" apare astfel destul de ambigua şi echi­ vocă, în orice caz contradictorie. Nu s-ar putea spune, astfel, că el n-a intuit, chiar de la prima sa carte, riscurile pe care le ascunde „puterea ştiinţei" ca. virtuală „dictatură a ştiinţei": împinsă, tot in imaginar, la prerogative discreţionare, „puterea ştiinţei" se soldează cu con- 32 secinţe aberante, monstruoase de-a dreptul. „Sentimentalii şl cei dispuşi de tineri spre pesimism“ — citim chiar in primu3 capitol al cărţii sale de debut, In anul 4000 sau O călătorie la Venus (1899) — „au fost întotdeauna înlăturaţi de la învă­ ţarea şi cunoaşterea legilor neschimbătoare ale Cosmosului. Acestora li s-au destinat clădiri şi grădini măreţe, in care stau închişi. Fiindcă numărul bărbaţilor e aproape egal cu al fe­ meilor, amîndouă sexele fiind închise la un loc, ar urma să se perpetueze Ia infinit această nenorocită clasă a omenirii. Dar noi am îngrijit să nu avem aşa triste consecinţe: copiii lor îl omorîm prin diferite mijloace ştiinţifice chiar în sinul mame­ lor, fără insă să ştie ele. Astfel, cu timpul, de unde Ia început aveam peste un milion de asemenea fiinţe, inofensive de alt­ minteri, însă care ne-ar fi împiedicat pe noi în cercetările noastre serioase, au mai rămas azi numai cîteva zeci de mii. închişii nu sunt păziţi de nimeni, căci frica ce au de noi, cel 25, e mai mare dccît orice pază. Posedăm puterea electricită­ ţii, cu ea în citeva răscoale am sppus omenirea întreagă. Clase cealaltă, a majorităţii, nu mai scoale nici un cuvînt de alarmă: trăieşte liniştită cu preocupaţiuni uşoare, din ea se recrutează şi savanţii şi sentimentalii. A-i omorî pe aceştia din urmă nu însemnează a face o crimă, ci a ne face datoria către ştiinţă.“ Dar, dacă aici distanţarea critică şi intenţia de avertisment nu pot fi puse Ia îndoială, în schimb vom regăsi ceva asemănă­ tor cu „puterea electricităţii" în cap. XII din O tragedie ce­ rească, unde „razele marţienilor“ devin instrumentul unei spec­ taculoase „demonstraţii de forţă“ din partea ştiinţei, spectacol mai pe larg imaginat, dar şi mai ambiguu, cu o secretă şi vino­ vată plăcere în subtext; tot aici, în cap. VIII, Grija venu- sienilor, un astronom ridiculizează „la sînge" pe un miliardar, un potentat deci, un „om al puterii“,- dar, pe parcursul cărţii, nu sunt scutiţi de ridicol nici gazetarii, nici politicienii, nici chiar academicienii din alte domenii ale ştiinţei decit astrono­ mia ... Apoi, chiar şi frecvenţa aparent benignelor scene cu conferinţe ştiinţifice, de preferinţă astronomice, care, pe Ve­ nus ca şi po Terra, „fac săli pline“ de ascultători numai ocbt — In anul 4000 sau o călătorie la Venus 39 cl urechi — scene ce pot fi luate şi ca simple translaţii din real în imaginar ale unei experienţe personale a autorului şi ale unui fenomen uzual în epocă — privite mai atent, din această perspectivă, se dovedesc a face parte tot din autoilu­ zionarea ficţională compensatorie practicată de Victor Anestin, din revanşa în imaginar a atitor prezumabile frustrări, priva­ ţiuni, umilinţe, afronturi etc. suferite, in viaţa reală, ca „pro­ letar intelectual", ca sărac din partea celor bogaţi, ca intelec­ tual din partea potentaţilor zilei, ca autodidact din partea aro­ ganţilor „titraţi“, ca „visător“ din partea „celor cu picioarele pe pămînt", ca temperament contemplativ din partea tempe­ ramentelor expansive, acaparatoare, ca „dezmoştenit al soar- tci“ din partea „prinţilor acestei lumi" ... Desigur, Victor Anestin a fost şi a rămas, în atitudinea sa faţă de ştiinţă, un om al secolului in care s-a născut şi s-a format, iar vechiul şi prestigiosul dicton al lui Francis Bacon care, încă in urmă cu trei secole, postulase că knowledge is power, Anestin îl înţelegea îir spiritul acestui secol al XlX-lea, In care pozitivismul, optimismul, încrederea în progres şi in fttotputernicia binefăcătoare a ştiinţei nu suferiseră încă fisuri decisive. Aceasta este, categoric, nota dominantă în tot ce a scris Victor Ancstin, şi nu numai în multele sale broşuri de popularizare a ştiinţei, dar şi în cele trei cărţi de ficţiune. Şi totuşi, mai puţin avuabilă, conotaţia compcnsativă de caro vorbeam se insinunează nu numai în titlul unei cărţi cum e •Puterea ştiinţei (1916), dar chiar în textura ei, lucru firesc, de altfel, din moment ce această „poveste fantastică“ e scrisă ?n aceeaşi perioadă in care autorul publica, în presă, exclusi­ vistele sale articole întru apărarea „ştiinţei". Excesele de acolo au pătrund însă şi în paginile cărţii, unde ştiinţa şi oamenii de ştiinţă sunt contrapuşi numai politicii şi politicienilor, nu çi artei, artiştilor, poeţilor sau filosofilor, şi unde „tăişul“ con­ tradicţiilor e mai „tocit“, contracarat şi făcut inofensiv prin „efecte" ilare, comice, burleşti. Inutil a mai spune că simpla compensaţie căutată in ima­ ginar pentru frustrări reale rămînc o miză minoră, improprie 84 tale quäle în literatura, „materie bruta“ rămasă într-un sta­ diu pre-literar, recuperabilă eventual, clar nu neapărat şi na garantat. Simpla şi bruta deversare prin supapa ficţiuni! a unor reziduuri existenţiale ori sociale indică o ardere lestctldS defectuoasă, incompletă, inaptă a degaja temperatura necesară sublimării cathartice. Atîta doar — şi aici intervine adevăratul interes literar „cazului Anestin“ — atita doar că şi fiction .is power: dacS există — cine ar contesta-o? — o „putere a ştiinţei“, în car* Victor Anestin credea pînă la fanatism şi sub scutul căreia îi plăcea să se imagineze, există însă şi o „putere a ficţiunii'1, pe care el o contesta, în care nu credea defel şi care, totuşi, în ciuda lui însuşi, îl ia în posesia ei, implicit „sub scutul" ei, restituindu-ni-1 azi într-o postură de el dispreţuită, aceea de scriitor. „Cazul Anestin“ demonstrează, o dată in plus, cum ficţiunea dispune de o energie intrinsecă a imaginarului, do o „inerţie de mişcare“ sau o „forţă de gravitaţie“ proprie, in­ alienabilă, în virtutea căreia chiar şi impurităţile extraesteticc* pătrunse, într-un fel sau altul, în raza ei, se înscriu şi rămin să graviteze perpetuu pe o orbită a imaginarului ce le conferă >i imponderabilitate şi strălucire. Şi nu întîmplător am recurs la această, pretenţioasă poate, „figură de stil“ sau figuraţie astronomică: pentru că, in însuşi specificul ştiinţei preferate a autorului nostru se ascunde o majoră circumstanţă favorizantă pentru el, ca scriitor. „Scopu­ rile unei utopii moderne nu vor fi servite decit de o planetă" — scria, la începutul acestui secol, contemporan deci cu Anes­ tin, dar prea puţin cunoscut de el, H. G. Wells.50 Foarte bin« cunoscut, în schimb, cum am văzut, Camille Flammarion £1 oferă lui Victor Aneslin certitudinea existenţei în Univers, şi chiar în sistemul nostru solar, a unor lumi — altele decit Pămîntul — locuite de fiinţe înzestrate cu inteligenţă similară 50 H. G. Wells, A Modern Utopia, 1905; citat apud: Mircen Opriţă, II. G. Wells — Utopia modernă, Editura Albatro», Bucureşti, 1983, p. 18. SS celei umane.57 Şi astfel, condus numai de pasiunea sa funciara pentru astronomie, de intuiţia ancstetica a sublimului cosmic şl de cultul fervent pentru „magistrul“ său într-alc astrono­ miei şi sublimului natural, Victor Anestin ajunge sa păşească pragul estetizării acestui sublim, în două utopii cc-şi merită pe deplin această învestitură: In anul 4000 sau O călătorie la Venus (1899) şi O tragedie cerească (1914). Odată angajat în ficţiune — şi independent de mobilul per­ sonal al acestei angajări —, odată pornit pe drumul „popularii“ din imaginaţie a altor planete (Venus şi Marte), Victor Anestin nu se mai poate sustrage acelei energii intrinseci a imaginaru­ lui care-1 face, parcă fără măcar să-şi dea seama şi împotriva voinţei sale, împotriva prejudecăţilor şi obtuzităţilor sale, să se lase prins de plăcerea concretului imaginar, de plăcerea pi­ torescului şi a detaliului, nu mai puţin decit de ispita para­ bolei şi alegoriei, implantate în construcţia ansamblului aces­ tor lumi imaginare de proporţii planetare prin însăşi condiţia lor utopică. Nu mai contează, în aceste condiţii, nici măcar faptul că Însuşi imaginarul este „trăit“ de Ancstin anestctic, „pluralita­ tea lumilor locuite“ fiind pentru el o teză, nu o ipoteză, nu maj contează faptul că naratorul (entitate ficţională) din O tragedie cerească îşi transferă vocea, şi chiar timbrul acestei voci, autorului (entitate reală), în „notele explicative“ din fi­ nalul acestei „poveşti astronomice“, unde-I regăsim tale quale pe Anestin cel din Orion, dia Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, ori din numeroaselc-i broşuri de „astronomic popu­ lară“. „In orice caz, Venus c una dintre puţinele planete care întruneşte toate condiţiunile ca să aibă viaţă. Dacă nu există încă o omenire pe Venus, apoi desigur există mări şi oceane 57 Cartea de tinereţe a lui Flammarion, La pluralité clas mondes habités (1862, cu numeroase reeditări ulterioare) era o carte de căpătîi pentru Victor Anestin, ca şi Les mondes imaginaires et les mondes réels (1865), unde Flammarion re­ lua „examinarea critică a teoriilor umane, vechi şi moderne, asupra locuitorilor astrelor“. 86 in care plutesc animale gigantice, ca acelea care populau odinioară mările şi oceanele pamînteşti; trebuie să existe o vegetaţie abundentă şi deci animale, păsări, insecte — o lume pe care o pricepem dacă am studiat diferitele faze prin care a trecut Pămîntul. [...] Planeta Marte se găseşte în ultima fază a dezvoltării omenirii sale, în acea clipă cînd tot ce e viaţă inteligentă trebuie să lupte cu deznădejde pentru a nu pieri, căci aerul, dar mai ales apa, se pierd încetul cu încetul. (.. -1 Existenţa canaturilor pare acum şi mai clară. Marţicnll nu mai au altă apă decit cea rezultată din topirea zăpezilor polare. Apa aceasta, atît de scumpă pentru marţieni, trebuia adusă acolo unde ci au nevoie, şi — cum, desigur, pe planeta Marte nu există graniţe, nu există popoare, ci o omenire ncdl- vizată în faţa pericolului comun — toţi au lucrat la construirea enormelor canaturi pe care le vedem noi ca nişte linii drepte.'* Acestea şi altele ca acestea, sunt pagini cuprinse între copertele volumului O tragedie cerească (1014), subintitulat „poveste as­ tronomică“, dar pagini aproape identice putem găsi şi in Orion, şi în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, şi între co­ pertele unor cărţi de „popularizare a ştiinţei“, cum sunt Pă- mintenii şi marţienii (1008), Planeta Marte. Este ea locuită* (1910), Poveşti astronomice (1916) şi altele. Odată „populate" din imaginaţie cu „omeniri inteligente“ individualizate în personaje, planetele Venus şi Marte nu mai aparţin însă astronomici ci utopiei şi, în ciuda faptului că Victor Anestin nu pare a-şi da scama de această capitală schimbare de statut pe care o operează ipso facto, planetele in cauză devin astfel — şi numai astfel! — gazde primitoare şi răbdătoare şi pentru ritoasa ideologie socială, politică şi mo­ rală a autorului acestui candid transfer din real în imaginar. „Ceea cc c curios e că, la toţi aceşti visători, găseşti ames­ tecate principii umanitare, toţi amestecă teoriile lor astrono­ mice cu teorii ale lor asupra fericirei universale“ — scrie el, intr-un articol în care-şi invită cititorii să se amuze copios pe seama unor „curiozităţi astronomice“ mai mult sau mal 3T puţin aberante,58 adevărata savoare a textului fiind însă alta, involuntară, amintind irezistibil de „porumbele negre“ sau do „oala spartă“ din paremiologia folclorică. S-ar zice că Victor Anestin — el însuşi unul dintre „aceşti visători“, şi încă unui Impénitent — comite astfel o reprobabilă inconsecvenţă, „cade" el însuşi „în păcatul“ imputat altora; dar, de fapt, acest „pă­ cat“ nici nu există, decit sub jurisdicţia „ştiinţei“, a astrono­ mici; sub jurisdicţia ficţiunii, a utopiei, el este, dimpotrivă, perfect „legal“, legitim şi funcţional, face parte integrantă din „regula jocului“: „De Ia clasici, utopistul modern învaţă să elaboreze la rîndul său o doctrină, să urmărească meticulos un lung şir de probleme de interes general-uman şi social, inacceptabil configurate in tabloul de valori al realităţii şi care îşi cer, prin urmare, soluţionarea ideală în singurul sens admis de regula jocului: comunismul utopic. Structura popu­ laţiei, clasele, bunurile devenite comune, munca obligatorie, odihna legiferată, familia, relaţiile din colectivitate, legăturile cu societatea de altă calitate morală din exteriorul Utopici, economia năzuind spre un regim al echilibrului şi stabilităţii, ştiinţa care îşi caută şi ea un loc sub cerul utopic, libertatea şi, bineînţeles, interdicţiile formulate de sistem în scopul pro­ tejării trăsăturilor sale ideale — toate aceste lucruri spinoase şi în bună măsură indigeste emit — paradoxal! — cîntcce de sirenă cărora nîci un utopist n-ar fi capabil să Ic reziste. Uto­ piile mai vechi sini in primul rine* construcţii ideologice: corpul scrierii progresează prin acumularea treptată a răspun­ surilor oferite unor chestiuni de felul celor de mai sus. Nici utopistul modern nu va evita provocarea descoperită pe teren Ideologic.“59 Fe deplin încredinţai, cum spuneam, asemeni magistrului său, 1 lammarion, de pluralitatea în Univers a lumilor locuite 56 Victor Anestin, Curiozităţi astronomice, in Orion. Revistă mensuală de astronomie populară, anul I, nr. 10, iunie 1908. pp. 301—303. 53 Mircea Opriţă, II. G. Wells — Utopia modernă, Editura Albatros, Bucureşti, 1983, p. 15. î8 de inteligenţe antropomorfe, Victor Anestin îşi plasează acţiu­ nea primelor «ouă romane pe planeta sa predilectă, Venus, peremptoriu dovedită de astronomia şi austronautica actuală ca fiind absolut exclusă de pe lista planetelor locuibile. „Ve­ nus este Iadul“ — afirmă azi profesorul Cari Sagan00 de la Universitatea Harvard, somitate mondială in astronomie şi exobiologic (exact domeniile carc-I obsedau odinioară pe Anestin, deşi exobiologia nu purta încă, pe vremea lui, acest nume). „Iadul din cor“ — se intitulează capitolul rezervat pla­ netei Venus într-o carte de popularizare ce reflectă cele mai recente rezultate ale ştiinţei secolului nostru01. Anestin a mers. aşadar, pe o „pistă falsă“, infirmată de evoluţia ulterioară » ştiinţei, fapt ce putem presupune ca l-ar fi afectat inconso­ labil, ivă |-ar fi fost dat să-I vadă. Literar, lucrurile nu stau însă aşa de grav, dimpotrivă. Dacă toate articolele şi cărţile lui de „astronomie populară“ apar astfel irevocabil pe­ rimate, scrierile dc ficţiune nu numai că „sc salvează“, pris chiar această apartenenţă a lor Ia ficţiune, dar‘„pistele false", ca şi incongruenţolc ori anacronismele, oricît de flagrante, conferă acestor vetuste „poveşti astronomice“ un farmec, o savoare, o atracţie aparte. Cum sm putea, de exemplu, să an savurăm, în acest registru, involuntarele „scăpări“ de detaliu care, odată intrate pc orbita ficţiunii, dobindesc, pe lingă „ha­ zul“ lor intrinsec, un delicios gust picant! Astfel, adoraţia Iui Victor Anestin pentru Luceafăr va merge, în „povestea astro­ nomică“ O tragedie cerească, atit dc departe îneît va „sacri­ fica“, alături de planeta Marte, chiar şi Pămîntul natal, păs- 60 Venus is Hell este titlul unui episod din serialul de te­ leviziune Cosmos realizat de Cari Sagan, prezentat nu demult şi la noi pe micul ecran, sub titlul Călătorie în Univers. Din­ tre cărţile de ştiinţă semnate de Cari Sagan, contingenţe cu problema discutată aici sub raport literar prezintă mai alea Intelligent Life in the Universe (1966) şi The Atmosphères of Murs and Venus (1961). 01 Helmut Höfling, Cosmosul dintr-o privire, Editura Poli­ tică, Bucureşti, 1985, pp. 41—43. 31* trînd intactă numai „tinăra" planeta Venus, populată insă de o omenire pentru care singura monedă în circulaţie este... leul! Dc altfel, leul circulă curent nu numai pe Venus, în anul 3000, dar şi jn America, unde, in anul 1916, încă nu s-a auzit despre dolar, după cum putem constata din „povestea fantastică“ Puterea ştiinţei, apărută în acest an („Un englez oferise lui Shaw un miliard de lei prin telegrafia fără fir, dacă va poposi numai pentru trei zile în Anglia“). Mai mult, in O tragedie cerească situaţiile şi dialogurile converg ire­ zistibil spre impresia că pe Venus s-ar vorbi... româneşte, ba chiar cu unele incorigibile „oltenisme“ şi „regăţenisme“, în timp ce, pc Pămînt, în acelaşi an de graţie 3000, ne regăsim in plin Caragiale („E revoluţie mare! A vrut să scoată armata şi armata n-a ascultat: soldaţii zic că, dacă vine Satan, la ce să mai asculte?“). Exploratorul terestru al civilizaţiei venusiene, în anul 4000, are faţă de această evoluată civilizaţie reflexe ce le amintesc insistent pe acelea ale lui Dinicu Golescu faţă de civilizaţia apuseană a Evropii „în 1824, 1825, 182G“ („...am regretat atunci că nu pot şi pămînîcnii să ajungă Ia o ase­ menea treaptă de civilizaţie“). Astronomii dc pe Venus nu i-au uitat pe evanghelişlii de pe Terra („Asales dojenea pe Halta şi pe Aldin că zvîric margaritas ante porcos“). Exemplele de dc acest fel s-ar putea înmulţi, ele îşi au, cum vedem, savoa­ rea lor inimitabilă, dar textele ne stau acum la îndemină în integrum, infra. Şi apoi, nici nu este Ancslin singurul care a marşat pc această ademenitoare „pistă falsă“, au mai păţit-o şi alţii, mal iluştri şi mai... contemporani: „S-au scris multe poveşti şi despre Venus, reprezentată ca o junglă sau chiar înzestrată cu un ocean planetar — în ambele cazuri niişunînd de forme de viaţă primitivă“ — arată Isaac Asimov, în Civilizaţii ex­ traterestre. „Chiar eu am publicat în 1954 un roman, Lucky Star şi oceanele de pe Venus, în care dcscriam existenţa unul ocean planetar. Cu doar doi ani mai tirziu, ideile noastre 40 despre Venus aveau sa sufere o transformare dramatica.“bt Chiar şi fără a cunoaşte romanul amintit, avem dreptul sâ presupunem că cl nu şi-a pierdut nici azi, ca roman, ca lite­ ratură, ca ficţiune, şi in ciuda numitei „transformări drama­ tice“ din ştiinţă, interesul la lectură pe care-1 va fi avut la apariţie. După cum şi splendidele Cronici marţiene ale lui Ray Bradbury sínt departe dc a-şi pierde vreodată interesul literar, deşi se ştie azi cu aceeaşi ştiinţifică certitudine ca nici planeta Marie nu este mai locuită decit Venus. Statut pe care — in principiu — n-avem nici un motiv a-1 refuza nici „po­ veştilor astronomice“ ale lui Victor Anestin. (Diferenţa e, vai, in altă parte!) Astfel, contrautopia ingenuă din In anul 4000 sau O călă­ torie la Venus (1890) îşi păstrează actualitatea şi azi, nu nu­ mai prin pitorescul feericei şi fericei „lumi“ imaginate con­ cret de scriitor, prin frăgezimea percepţiei concretului imagi­ nar, dar şi prin problema abstractă carc-1 frămînta încă Ia sfîrşitul secolului trecut, problemă care de atunci n-a făcut decit să capete dimensiuni şi implicaţii tot mai acute, mai gra­ ve: periculosul decalaj dintre ritmul progresului tehnico-ştiin- ţific, mereu mai accelerat şi mai incontrolabil, şi ritmul „pro­ gresului“ necesar în paralel în ordine morală şi socială, ex­ trem dc lent, dacă nu de-a dreptul stagnant. Semnul concret al acestui decalaj abstract, al acestei stagnări, este, paradoxal, un fenomen de evoluţie, mai bine zis de involuţie: apariţia, pe Venus ca şi pe Terra, a scindării „omenirilor" respective în caste, în rase ori chiar în specii biologic diferite („venu- sienii“ propriu-zişi şi „oamenii-păsări“ de pe Venus). „Pornind de la constatarea unei tendinţe divergente, de mică amplitu­ dine încă, utopistul prelungeşte laturile unghiului pina dincolo dc orizontul comun. El va prezice astfel o tot mai accentuată separare a claselor sociale, imposibil de reconciliat în mişcarea lor particulară, aşa cum un fluviu ce se varsă prin mai multe œ I. Asimov, Civilizaţii extraterestre, Editura Politică, Bucu­ reşti, 1983, pp. 54—5ă. 41 guri nu-şi va mai readuce într-o albie unica braţele odată despărţite. [.. -1 Stadiul acesta, al disocierii omului în două specii total diferite una in raport cu cealaltă şi ambele în ra- port cu omul contemporan“ îşi găseşte cea mai cunoscută ilus­ trare în „eloii“ şi „morlocii" din Maşina timpului (1895) de H. G. Wells, aflaţi în raporturi de confruntare antagonică.8* Fără nici un raport sursologic prezumabil cu această ilustră carte, invocată aici doar ca simplu reper de situare tematică, scindarea imaginată, pe cont propriu, de Victor Anestin, cu patru ani mai tîrziu, cunoaşte grade de antagonism invers pro­ porţionale cu stadiul de evoluţie al scindării: tensiunea între „stăpîni şi „slugi“ e maximă pe Terra, unde scindarea a ajuns numai la stadiu de castă, în timp ce pe Venus, unde ea a atins un stadiu mult mai avansat, generînd specii biologic dife­ rite, „stăpînii“ şi „slugile“ se află încă in raporturi dc putere Idilice, de perfectă recunoaştere şi acceptare reciprocă, nara­ torul terestru declarindu-şi în repetate rînduri admiraţia faţă de acest „model“ de organizare al „omenirii“ venusienc. Mai plauzibilă chiar şi in planul complexităţii şi coerenţei „mesajului“ ideologic, „povestea astronomica“ O tragedie ce­ rească (1914) este superioara Călătoriei la Venus mai ales în planul invenţiei epice, în planul invenţiei concretului ima­ ginar, ca şi in planul estetizării sublimului; ca nu va mai fi egalată nici de Puterea ştiinţei (191f>), rămînind astfel cea mal bună dintre scrierile de ficţiune ale lui Victor Ancstin. Trei sunt vectorii din a căror incidenţă sc constituie, în principal, nexul ideatic, motivic şi motivaţional al acestei „po­ veşti astronomice“: mai întîi, ideea pluralităţii lumilor locuite (Idee mai veche, dar asimilată de Victor Ancstin prin filiera scrierilor lui Camille Flammarion şi consolidată prin creditul relativ larg pe care epoca îl acorda ipotezei „canalelor“ mar- ţiene, ipoteză avansată de astronomul italian Giovanni Schia- 65 v. Mircea Opriţă, II. G. Wells — Utopia modernă, Edi­ tura Albatros, Bucureşti, 1983, cap. Eloi şi morloci, Omul di­ sociat, pp. 209—220; citatul la pp. 210—211. 42 parelli, şi dezvoltată de astronomul american Pcrcival Lo- well); apoi, ipoteza cataclismului cosmic fatal pentru Terra (de data aceasta, însă, nu chiar în versiunea Iui Flammarion, care, în La fin du monde (I893)6*, imaginea Pămîntului în coli- 64 O erudită trecere în revistă a carierei pe care această ipoteză a cunoscut-o în science fiction găsim în Prefaţa sem­ nată de Ion Hobana la ediţia românească a romanului In zi­ lele cometei de H. G. Wells (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, pp. 5—6): In Steaua (1897), „Herbert George Wells îşi imagina consecinţele unui alt tip de «agresiune» extraterestră. Este vorba despre pătrunderea unui corp cereso necunoscut în sis­ temul nostru solar. Steaua se ciocneşte de Neptun, violenta îmbrăţişare cosmică dînd naştere unei uriaşe mase incandes­ cente, care se apropie de Terra. Sub influenţa ei se produc uragane, inundaţii, cutremure, erupţii vulcanice, creşterea temperaturii pînă la limita rezistenţei umane. Apoi astrul fa­ tal se îndepărtează de planeta devastată şi se prăbuşeşte în Soare. Ideea posibilităţii unui astfel de cataclism nu-i apar­ ţine marelui scriitor englez. In Sfirşitul lumii. Istoria timpu­ lui prezent şi a lucrurilor viitoare (1830), Rey Dussueyl pretin­ dea că, peste doi ani, cometa lui Biela va determina depla­ sarea axei Pămîntului şi acoperirea uscatului de către apele oceanului mondial. O altă cometă, aceea din dialogul lui Ed­ gar Allan Poe, Discuţia lui Eiros cu Charmion (1839), provoa­ că, in cele din urmă, incendierea bruscă a întregii atmosfere terestre. Mai amintim, în treacăt, textele lui Verniculus (Po­ vestea sfirşitului lumii sau Cometa din 1804, 1882), Félicien Champsaur (Ultimul om, 1886), Camille Flammarion (Sfirşitul lumii, 1893). George Griffith (Olga Romanoff, 1894). Ceea ce aduce Steaua, faţă de aceste catastrofe imaginare pre-weil- sienc, este sugerarea unor schimbări nu numai ale reliefului şi climei: „...relaţiile noi care se dezvoltă imediat între oa­ meni ...“. Amplificată la volumul cîtorva sute de pagini, aceas­ tă sugestie va duce la apariţia, în 1906, a romanului In zilele cometei. Dintre toate aceste scrieri, singura pe care avem certitudinea că Victor Anestin o cunoştea este Sfirşitul lumii de Camille Flammarion (v. O catastrofă cerească, în Orion, anul I, nr. 2, octombrie 1907, p. 35). Pe aceeaşi temă, el mai publică in Orion (anul II, 1909, n-rcle 13—24, în foileton) tra­ ducerea nuvelei. Pieirea lumii, scrisă de astronomul american Garrett P. Serviss (trad. de L. Popovici, Turnu Severin), pre- 43 1 ziune cu o cometă, ci în versiunea unui obscur astronom irlan­ dez, John Ellard Gore, care înlocuieşte „banala“ cometă cu un „soare stins“, „imens corp întunecat“ circullnd vertiginos şi bezmetic prin „păraginelc“ spaţiului cosmic);63 în fine, panica cum şi o încercare literară a astronomului amator I. Corbu din Bistriţa (Un cataclism ceresc, în Orion, anul II, nr. 7, dec. 1908). 65 Este surpriza cea mai incitantă pe care ne-o rezervă par­ curgerea publicisticii lui Anestin: deşi el declară cu dezinvol­ tură (într-o autorccenzie asupra cărţii: O poveste astronomică, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XIV. nr. 13, 4 februarie 1914, p. 204): „Cunoaştem de mult ipoteza lui Ebért cu privire la pătrunderea în sistemul solar a unei stele întunecate, a unui soare stins, care..— versiune pre­ luată şi de exegeţi (v. Ion Hobana, Science fiction. Autori, cărţi, idei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 187) — o ve­ rificare la toate sursele disponibile de informaţie enciclope­ dică ne impune constatarea că un astronom cu numele Ebért pur şi simplu nu există! Există atestate o mulţime de perso­ nalităţi cu acest nume, dintre care nu puţini oameni de ştiin­ ţă, dar primtre ei nici un astronom! Cel mai apropiat, ca do­ meniu de.specializare, ar fi Hermann Ebért (1861—1913), fizi­ cian german care a construit, în 1888, un spectromctru inter- ferenţial, cunoscut eventual şi de Anestin, şi care a publicat şi cîteva lucrări de astrofizică, fără tangenţe însă cu ipoteza aici în discuţie, cel puţin judecind după titluri (Electromag­ netic Nature of thc Solar Radiation and a New Determination of the Température of ihe Sun, Chicago, 1895; Die Bedeutung luftelektrischer Messungen im Freiballon, 1901). In^ schimb, existenţa astronomului irlandez John Ellard Gore (18415—1910) este confirmată de toate sursele de informaţie. Referindu-se la o carte a acestuia, Astronomicul Essays (1907), Victor Anes- tin publică în Orion (anul I, nr. 2, octombrie 1907, pp. 35—38^ articolul O catastrofă cerească. Ciocnirea Soarelui sau a Pă- mintului cu un imens corp întunecat, unde prezintă pe larg ipoteza lui J. E. Gore. in rare recunoaştem, punct cu punct, „scenariul“ dezvoltat epic în O tragedie cerească. Volumul Astronomicul Essays mai este recenzat şi în ansamblul său, In acelaşi număr din Orion (pp. 47—48). Trei ani mai tirziu, în articolul Frica de cometa Haliéi/ (Orion, anul III, nr. 7, mar­ tie 1910, pp. 97—101), V. Anestin va face o nouă trimitere lipsită de orice echivoc al J. E. Gore ca autor al ipotezei. La li gregara ce a însoţit, în 1910, punctuala revenire a cometei Hal- ley, panică pc care Ancstin o prevăzuse şi încercase chiar, in raza accesibilă lui, s-o prevină, s-o neutralizeze anticipat prin apel la raţiune, Ia ştiinţa popularizată (după cum stau mărturie colecţia revistei Orion şi broşura Ce sunt cometele? Cometa Halley. Frica de cometa Halley, apărută Ia începutul aceluiaşi an, 1910). Această iraţională panică gregară odată produsă to­ tuşi, Victor Anestin ia act de ea şi o valorifică, privind-o de data aceasta nu ca om, nici ca om de ştiinţă, nici ca gazetar, ci ca scriitor, transfcrînd-o in imaginar şi transfigurînd-o în moartea lui J. E. Gore („călcat de o trăsură pe stradele Du­ blinului“), V. Anestin publică in Orion (anul III, nr. 11, iulie 1910, p. 165) un vibrant şi simpatetic necrolog, din care am putea chiar decupa conturul unui involuntar autoportret (.Ce­ rul ii era drag şi nu voia să ştie de nimic altceva, ar fi scris înainte despre frumoasele lui bogăţii. Avea un dar mare: con- ciziunea. Fără flori de retorică, fără imagini poetice, el îţi lăsa impresia infinitului, numai după modul cum trata ches­ tiunile astronomice.“). Numele Ebért apare pentru prima dată, sub condeiul lui Anestin, peste alţi trei ani, în 1913, cînd putem deci presupune că lucra deja la O tragedie cerească („Un astronom german, Ebért, a făcut calculul cu privire la un asemenea corp ceresc, care ar intra în sistemul solar în anumite împrejurări“ — Accidentele planetei noastre, în Zia­ rul călătoriilor şi al ştiinţelor populare, anul XIII, nr. 30, 4 iunie 1913, pp. 466—467). Sub rezerva depistării în viitor a unor eventuale informaţii, care, în ciuda investigaţiilor în­ treprinse, ne-au rămas pînă acum necunoscute, şi care să ateste existenţa reală a unui astronom german cu numele Ebért care să fi enunţat o asemenea ipoteză, nu poate fi ex­ clusă nici ipoteza, de data aceasta istorico-literară0 că este vorba de o identitate fictivă, plăsmuită de Anestin concomi­ tent cu scrierea cărţii sale de ficţiune! Căci, în fond, atîU J. E. Gore cît şi Ebért rămîn doar ambigue alibiuri „ştiinţi­ fice“ pentru o obsesie mai veche a lui Anestin, exprimată încă în anul publicării primei sale cărţi (Sfirşitul Pämintuüil, în Foaia populară, 7 noiembrie 1899; Ion Hobana, în voi. cit.* p. 187, reproduce un pasaj semnificativ din acest articol dţ tinereţe al lui Victor Anestin). 45 consecinţa, în „povestea astronomică“ apăruta patru ani mal tîrziu. Ceea ce rezultă din incidonţa acestor vectori este un „sfirşit el lumii" în versiune S.F., un imens dezastru planetar şi inter­ planetar survenit în urma pătrunderii în sistemul nostru solar a unui enorm bolid cosmic — „soarele stins“ denumii Satan. Cataclismul aduce urmări de gravitate diferită celor trei pla­ nete populate — Venus, Terra şi Marte —, şi tot diferit este $i comportamentul celor trei „omeniri“ aferente: marţienii, a căror planetă este cel mai greu încercată, azvîrîită bruta! iu hăul cosmic, îşi primesc destinul cu bărbăţie şi abnegaţie spi rituală, transmiţînd ve-nusieniîor, în ultimul moment, zestrea ştiinţifică acumulată de avansata civilizaţie marţiană dc-a lun­ gul mileniilor; aceştia, venusienii (aflaţi, în anul acţiunii, 3000, «®xn la acelaşi nivel ştiinţific şi tehnologic la care sc aflau pămîntcnii — şi nu toţi, „occidentalii“ doar — în la belle époque), scapă mai mult cu sperietura, cea mai lipsită de demnitate şi spiritualitate dovedindu-se, în faţa dezastrului, omenirea de pe Pămînt, înghiţită de giganticele maree ridicate de atracţia colosului cosmic şi de plasarea planetei pe o noua orbită, mult alungită, de cometă. Aceeaşi lamentabilă stagnare r.a plan moral a umanităţii este incriminată, aşadar, şi aici. Sub raport propriu-zis literar, mai bine decit vehicularea — transparentă, ostentativă şi uşor naivă — a acestui „mesaj", a acestor „tîlcuri“, a acestei „ideologii“, rezistă insa uzurii tim­ pului paginile de pură percepţie estetică a concretului imagi- sar, tablourile descriptive de proporţii planetare, incomensu­ rabile, peisajele colosale apocaliptic devastate de catastrofa pla­ netară, de furia elementelor stihia! dezlănţuite, o imaginaţie a concretului virtual aptă să le insufle fiorul marilor cataclisme geologice şi al inexorabilelor dezastre cosmice — ceva din acel fior ontologic care face din science fiction o literatura a su­ blimului. Capitolul XV, Ultimele zile ale pămintenilor — cu imagi­ narul peisaj apocaliptic al valurilor Mării Negre ce se sparg «norme de versantul sudic al masivului Bucegilor, devenit, 40 odată cu întregul lanţ carpatic, un imens promontoriu asaltat de ape şi care oferă priveliştea acestei imensităţi de ape sub care zac scufundate şi podişul dobrogean, slăvilar prăbuşit sub furia valurilor, şi Bucureştii, capitala „Imperiului Român"; cu „îngrozitoarea revoltă a elementelor", cu uraganele pustiitoare, cu mareele colosale, cu „valurile tot mai înalte, ca dealurile, ca munţii", cu diluviul planetar ce acoperă tot uscatul în afară de cîteva „insule ascuţite şi albe — creştetele munţilor cei mal inalţi, cu zăpada cea veşnică" — este tot ce a scris mai bun Victor Anestin. O singură dată se mai apropiase' el de acest nivel, fără a-1 atinge însă atunci, şi anume în finalul primei sale cărţi. In anul 4000 sau O călătorie la Venus (1899), unde, pe drumul de întoarcere spre Pămînt, traiectoria navei esta deviată de trecerea razantă a unei comete, astfel incit călătorii se văd condamnaţi să rătăcească în derivă tot restul vieţii lor prin bezna fără margini a spaţiului cosmic, trebuind să-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la planeta natală, pe care n-o vor mai revedea niciodată, pe care-o mai văd cu deznădejde pentru o ultimă oară cum trece pe-alăluri in toată splendoarea # ei de-a pururi pierdută, cum se îndepărtează apoi, micşorîn- du-se din ce în ce, pînă ce dispare defintiv, înghiţită de „pă- raginele" abisului cosmic. Proiecţia în imaginar oferă aici sublimului naturii acel spa­ ţiu ideal al ficţiunii „unde odată cu admiraţia cîştigăm dis­ tanţa de a-1 contempla în linişte şi de a permite măreţiei lui să acţioneze asupra noastră, departe de orice turburări şi d* orice actualitate".06 Şi astfel, prin „faptul că se atribuie obiec­ tului ceea ce nu putea fi alcătuit decit cu intervenţia propriei fantezii",67 sublimul naturii brute accede la stadiul sublimului estetic, stadiu în care „natura este numită sublimă doar întru • cit înalţă imaginaţia, pentru a înfăţişa acele cazuri In car* 00 Nicolai Hartmann, Estetica [1953], în româneşte de Con­ stantin Floru, cu un studiu introductiv de Alexandru Bobot, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 405. 07 idem, p. 419. 47 sufletul poate simţi sublimul propriei meniri, care este supe­ rioară naturii“.08 „Mi se va imputa poale cu, în adevăr, tragedia aceasta «crească e prea înfiorătoare şi că omenirea planetei pămîntul moare fără demnitate, îngrozită de ce are să se întîmplc“ — scria Victor Anestin într-o autoreccnzic la O tragedie cereasca, imediat după apariţia cărţii.69 Dincolo însă de „tilcurile“ mo­ rale, sociale ori dc altă natură ale parabolei, pe care mizează foarte apăsat, scriitorul are — chiar dacă ezitant şi confuz — şl intuiţia mizei estetice majore a dezastrului cosmic, ipoieză ce i-a stăpînit mereu imaginaţia: „Astronomului nu poţi să-i reproşezi decît numai plăcerea (subi. n. — C.R.) ce o încearcă gîndindu-se (idem) !a astfel de catastrofe, care ar turbura se­ ninătatea marelui public“ — scria el într-un alt articol, din 1910,70 comentînd panica stîmita, în acel an, de trecerea come­ tei Halley. Dar aceasta „plăcere posibilă doar prin intermediul unei neplăceri“71 este tocmai plăcerea estetică pe care numai sublimul o poate da, şi nu putem sublinia îndeajuns faptul că primul nostru scriitor de science fiction a ştiut intuitiv, din primul moment, că acest science fiction este, în ce arc el ° suprem, o literatură a sublimului. Subliniat se mai cerc şi faptul că acest „deschizător de drum“ care a fost Victor Anestin şi-a asumat cu temeritate — . * fi uneori a reuşit să Ie şi depăşească — riscurile şi dificultăţile estetice specifice, decurgînd din însăşi condiţia de literatură «a sublimului, cu care „poveştile astronomice“ despre „omeni- 63 Immanuel Kant, Analitica sublimului, în Critica facultă­ ţii de judecare (1790), în româneşte de Vasile Dem. Zamfireş­ ca şi Alexandru Surdu, cu studii introductive de Mircea Flo­ rian şi Joachim Kopper, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 156. 69 O poveste astronomică, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XIV, nr. 13, 4 februarie 1914, p. 204. 70 In aşteptarea unei catastrofe cereşti, în Orion, anul III, «r. 8. 71 Im. Kant, op. cit., p. 154. 48 rile inteligente“ de pe alte planele erau implicit, chiar dacă nu şi conştient, confruntate: „Cînd spunem ca priveliştea ceru- ' iui înstelat este sublimă, nu trebuie să punem la baza aprecierii el conceptele unor lumi locuite de fiinţe raţionale şi să con­ sideram punctele luminoase care umplu spaţiul de deasupra noastră ca sori ai acestor lumi ce se mişcă pe orbite astfel alcătuite îneît au o considerabilă finalitate pentru ele, ci tre­ buie s-o luăm doar cum apare, ca o boltă mare care cuprind« totul; doar cu această reprezentare putem asocia sublimul pg» care o judecată estetică pură îl atribuie acestui obiect.“72 Ace­ eaşi intuiţie l-a îndrumat însă pe Victor Anestin, ezitant şf/> nebulos poale, dar nu mai puţin judicios, în direcţia soluţiei optime, în plan literar, a acestei dileme: apelul la dialectica sublimului, în speţă la momentul negativ al acestei dialectici,, dispensabil poate in alte arte,73 în muzică, în sculptură ori în> arhitectură, dar de nelipsit în artele narative, în epică şi ín­ fűm, implicit deci în science fiction. Dacă „pluralitatea lumilor locuite“ nu poate susţine singură încărcătura sublimului, îi? schimb aliajul motivic rezultat din fuziunea în spaţiul imagi­ nar cu „cataclismul cosmic“ (ca în O tragedie cerească), ori cu „accidentul“ dezastruos şi ireparabil (ca în finalul Călăto­ riei la Venus) — ambele cu funcţia de moment negativ aî: dialecticii —, acest aliaj motivic poate deveni apt a face faţw exigenţelor estetice ale sublimului in epică, tocmai pentru» că — şi în măsura în care — s-a modelat conflictual după dialectica inalienabilă a sublimului, sublim care — încă o datö — este inseparabil, prin definiţie, de acea dialectic-contradic- toire „plăcere posibilă doar prin intermediul unei neplăceri".7* „Pe cei fricoşi nu-i sfătuiesc să citească O tragedie cerească., căci nu e pentru ci; e pentru cei cari admit cu seninătate ci» se poate întîmpla oricînd o catastrofă cerească, fără să se; 72 Im. Kant, op. cit., p. 164. 71 v. delimitarea lui Hartmann de Kant în această privinţă.: N. Hartmann, op. cit., pp. 415—424. 74 Im. Kant, loc. cit. \ 4 — In «nul 4003 sau o călătorie la Venus 49 «sperie" — scria, în aceeaşi autorecenzie,75 Victor Anestin, şl nu doar dintr-o pasagera cochetărie publicitară. E aici şi o in­ tuiţie mai profundă, confuză poate, dar incontestabil justă în esenţa ei: „Cel care se teme nu poate judeca sublimul naturii, aşa cum cel care este dominat de înclinaţie şi dorinţă nu poate judeca frumosul.“70 Aceasta, întrucît „noi putem consi­ dera înfricoşător un obiect, fără să nc fie frică de el. Aceasta se întimplă cînd considerăm obiectul astfel incit doar gîndim cazul in care am vrea să ne opunem lui şi orice opoziţie ar •fi cu totul zadarnică. 1... 1 Stîncilc îndrăzneţ aplecate şi ame­ ninţătoare, norii de furtună care se îngrămădesc pe cer şi care înaintează cu tunete şi fulgere, vulcanii la apogeul puterii lor distrugătoare, uraganele cu pustiirea pe care o lasă în urmă, oceanul nemărginit cuprins de furie, o cascadă înaltă a unui fluviu mare ş.a.m.d. arată, in comparaţie cu forţa lor, nimicni­ cia capacităţii noastre de opoziţie. Dar priveliştea lor, cu cit este mai înfricoşătoare, cu atît devine mai atrăgătoare, dacă ae aflăm în siguranţă. Noi considerăm fără ezitare că aceste obiecte sínt sublime, deoarece ele înalţă tăria sufletească deasupra măsurii ei medii obişnuite şi ne permit să desco­ perim în noi o capacitate de opoziţie de un cu totul alt tip, caro ne dă curajul să ne putem măsura cu aparenta atotputer­ nicie a naturii. Căci, datorită nemărginirii naturii şi neputinţei facultăţii noastre de a da o măsură adecvată aprecierii estetice n mărimii asupra domeniului ei, am descoperit propria noas­ tră limitare, dar totodată, în raţiunea noastră, o altă măsură •nesensibilă care are Ia bază chiar acea infinitate ca unitate, măsură faţă de care orice în natură este mic: astfel am aflai deci in sufletul nostru o superioritate asupra naturii în nemăr­ ginirea ei: în acelaşi mod, forţa irezistibilă a naturii ne face să recunoaştem, ca fiinţe naturale, neputinţa noastră fizică, dar descoperă în noi facultatea de a ne considera independenţi 75 O poveste astronomică, în Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor, anul XIV, nr. 13, 4 februarie 1914, p. 204. 76 Im. Kant, op. cit., p. 155. t 50 faţă de ea şi o superioritate asupra naturii; pe aceasta se înte­ meiază o autoconservare total deosebită de cea pe care c atacă şi o periclitează natura din afara noastră; astfel, uma­ nitatea rămine neînjosită în persoana noastră, deşi omul ar fi învins de acea putere. Ca atare, în judecata noastră estetică natura este declarată sublimă nu pentru că ne provoacă frică, ci pentru că trezeşte în noi acea tărie (care nu aparţine na­ turii) necesară pentru a considera neînsemnat ceea ce ne îngri­ jorează (bunuri, sănătate şi viaţă); pe acest temei, forţa na turii (căreia ii sintern desigur subordonaţi in raport cu acele iucruri) nu mai este privită, relativ Ia noi şi la personalitatea noastră, ca o putere in faţa căreia ar trebui să ne plecăm atunci cînd este vorba de principiile noastre supreme, de afirmarea sau abandonarea lor. Aşadar, aici natura este nu­ mită sublimă doar întrucît înalţă imaginaţia, pentru a ne înfă­ ţişa acele cazuri în care sufletul poale simţi sublimul propriei meniri, care este superioară naturii.“77 Acest secret de fabricaţie al „înnobilării" sublimului naturii in sublim estetic nu este, de altfel, necunoscut literaturii ro­ mâne, şi nu alîl prin intermediul doctrinei estetice, cît prie, pura intuiţie artistică au găsit drumul spre el acei „prozatori ot geologicului“ consacraţi ca atare de istoria literară: furtuna ciclopică surprinsă de Calistrat Hogaş In Munţii Neamţului (cap. Singur) sau furtuna, încă. şi mai impresionantă, ce devas­ tează, în Cartea Oltului de Geo Bogza, masivul Hăşmaşu) Mare, iluminaţia cosmică în care aurora boreală scaldă tundra siberiana, la Constantin Stere, în Hotarul (vol. IV din ciclul în preajma revoluţiei) — sunt pagini cunoscute ale literaturii române, pagini în vecinătatea cărora îndrăznim să situăm şl Ultimele zile ale pămintenilor imaginate de Victor Anestin, cu aproape trei sferturi de secol în urmă, în O tragedie vé­ mască. 77 Im. Kant, op. cit., pp. 155—156. 5i „Repedea obosire cu sublimul“78 — fenomen psihologiceşto »explicabil, deşi esteticeşle regretabil — se instalează în genere .relativ prematur la scriitorul român, ca şi la publicul său ipo­ tetic, împărţit între Eminescu şi Caragiale. Este un dat obiec­ tiv, orice s-ar spune, dar Victor Anestin nu avea, din păcate, humorul sau prevederea de a mima această „repede obosire cu sublimul“ în scopul neutralizării ei anticipate (aşa cum ştie face, de exemplu, solicitînd ca narator complicitatea narato­ rului, Calistrat Hogaş79). Astfel îneît, realitatea însăşi a textu­ lui ne constrînge să constatăm că, o dată în plus, „de la su­ blim la ridicol nu c decît un singur pas“, pas care, desigur, aşa ■singur cum e, există totuşi, şi el poate fi făcut ori nu. Acest pas Victor Anestin îl face mai ales atunci cînd — aşa-zicînd — se vede pus în situaţia de a „coborî din cer pe pămînt“, de a trece de la „cele cereşti“ la „cele pămînteşti“, în speţă •de la ontologic la psihologie — necesitate căreia nu i se poate ■sustrage, din moment ce se angajează în ficţiune, din moment ce îşi populează planetele utopice cu „omeniri inteligente“ indi­ vidualizate în personaje ficţionalc, cărora trebuie să le asigure o minimă consistenţă caracterială. Se cuvine disociat însă, cu imparţialitate, între ceea ce este, •aici, un dat obiectiv al genului şi ceea ce revine strict auto­ rului în discuţie, pentru a preveni orice confuzie între limi­ tele autorului şi limitele inerente genului, pentru a nu ajunge, prin incriminarea nediferenţiată a unui pretins „infantilism“ Psihologic, structural — chipurile — în science fiction, la o 22eprofitabilă pentru nimeni discreditare a genului în întregul 18 G. Călinescu, Ulysse, Editura pentru literatură, Bucu­ reşti, 1967, p. 341. 79 „Cum însă sufletul meu niciodată n-a fost în stare să ducă prea multă vreme în spete povara ucigătoare a subli- snului, [...] aş fi ajuns In cele din urmă să găseso banală şi -monotonă această rodomontadă a stihiilo^, dacă ele nu şi-ar tras măsurile tocmai la timp“ — îşi încheie el pagina men­ ţionată (v. Opere, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. .255—253). 52 lui, aşa cum, clin păcate, s-a mai inllmplat.80 Fiind, cum am văzut, o literatură a sublimului, S.F.-uJ îşi asumă, inevitabil, toate consecinţele ce decurg din această condiţie a sa — „vir­ tuţile şi servituţile“, cum se spune —, inclus'v aceea a psiho- logiilor canonice, laconice. Mizînd pe esletizarea acelui „fior4* ontologic declanşat prin atingerea fiinţei finite cu infinitul, cu covîrşitorul şi incomensurabilul, fior ontologic perceput îndeobşte ca sentiment al sublimului, literatura S.F. mizează, firesc şi coerent, şi pe o redimensionare funcţională a perso­ najului, investit, dincolo de datele sale concrct-individuale, cu mandatul de exponent al speţei umane intr-o situaţie-limită la frontierele abisurilor universului. Intîlnim, desigur, în ' science fiction, nu o dată, personaje® memorabile .şi ca perso­ nalitate intrinsecă, indivizi umani „în carne şi oase“, reliefaţi în unicitatea lor irepetabilă. Plasate, bineînţeles, in decorul caracteristic literaturii de anticipaţie, aceste caractere — mode­ late de pasiuni şi pulsiuni. de sentimente şi resentimente, de aspiraţii şi frustraţii a căror „analiză psihologică“ ne-o furni­ zează, prin tradiţie şi prin condiţie, „literatura generală — vin să infirme de facto pretinsa inaptitudine, structurală ge­ nului, de a desfăşura in concretul lor psihologii individuale, imprevizibile şi irepetabilc. Performanţe ce măsoară înzestra­ rea şi ambiţia artistică a fiecărui scriitor în parte, perfor­ manţe obţinute prin forţarea limitelor inerente genului, a ser- vituţilor şi convenţiilor sale legitime, — aceste reuşite răspund unor exigenţe pe care scriitorul singur şi le impune, cînd şl le impune, dar care — nota bene! — nu-i pot fi impuse şl M „Impresia mea, citind“ — spunea Nicolae Manolescu, In­ tr-o cronică la o antologie de science fictioji românesc apă­ rută în Belgia — „a fost că psihologia naiv-schematică din majoritatea naraţiunilor e datorată unei limite a genului: ea e vădit adăugată, ca o podoabă, cum era în literatura exotica sau cum este în romanul poliţist. [...] Neşansa naturală a unei asemenea literaturi este în fond de a nu fi esenţial lite­ ratură: adică psihologie“ (Science-fiction, în Románia literarăr anul VIII, nr. 31, 31 iulie 1975, p. 9). B» pretinse din oficiu (oficiul critic, se-nţelcgeî). Din principiu şi prin definiţie i se poate pretinde unui scriitor de science fiction, ca liminar „barem de calificare“, doar ceea ce s-ar putea numi „mica psihologic de campanie S.F.“: un minimum de penetraţie psihologică, siguranţa şi firescul orientării ne­ ezitante pe eşichierul psihologiei „canonice“, „generice“, în care omul c prezent mai întîi ca specie, apoi ca „temperament", şi abia In cele din urmă ca individ. Expedienţă psihologică nece­ sară şi suficientă, perfect funcţională, fntrucît abisurile ştiin- ţificţivinii nu sunt psihologice, sunt prin definiţie ontologice. Revenind, acum, la Victor Anestin, trebuie sa recunoaştem că, pe întinse porţiuni, pare tocmai a confirma aserţiunea Snaptitudinii psihologice a literaturii S.F. Nu prea inventiv In alte domenii ştiinţifice decit astronomia, el este cu atît mai puţin inventiv în materie de psihologie a personajelor. Atunci cînd trebuie „să coboare pe pămînl", sau pe solii! altor pin nete utopic populate cu „omeniri inteligente" ipostaziate în personaje individuale, el trebuie volens nolens să dea piept si eu spinoasa problemă a psihologiei acestor personaje şi a exte­ riorizării acesteia în dialog — probă la care de regulă nu face ' faţă: dialogul e previzibil, fără nerv, replicile redundante, cli­ şeele verbale abundă, ca şi stercotipiile comportamentale mo­ delate in şabloane preluate din literatura de consum a epocii şl perimate odată cu epoca; există chiar un repertoriu fix şi «umăr de epitete stercotipe (curios, ciudat, neînchipuit, nepo­ menit (sic!), imens, enorm, formidabil, faimos, fantastic şj Altele cîteva, nu multe); stilistic, lectura are de luat contactul cu o crustă verbală prefabricată, sub care se ascunde cîc regulă o psihologic simplistă şi placidă, uneori chiar vidul psihologic; reacţiile şi replicile personajelor frizează pc alocuri ridicolul, situaţie favorizată şi de faptul că Victor Anestin nu excelează ii» simţul humorului iar încercările de „a face haz", căznite ş» „lipite" (cum ar fi, de pildă, tribulaţiile umbrelei luate de exploratorii tereştri în Călătorie la Venus, sau chiar efectele „bombelor cu gaz ilariant" din Puterea ştiinţei), se soldează Si cel mull, cu efecte de haz involuntar; efecte agravate şl de indecizia limbii (oltenisme, forme ieşite din uz plasate în con­ text „viitorist“ etc.), care prea rar — şi mai mult, iarăşi, invo­ luntar — emană şi un parfum stilistic vetust; adăugîndu-se la neglijenţa stilistică a autorului şi hazardul ori debandada tipografică (alineatele n-au nici o logică decit aceea a capri­ ciului zeţarului, acelaşi cuvint in acelaşi alineat apre scris în două feluri, virgula între subiect şi predicat e regula, absenţa ei — excepţia ş.a.m.d.), rezulta un text aproape ilizibil, car» trebuie serios „îngrijit“ şi recondiţionat pentru a nu anula la lectură, azi, o minimă cursivitate. Aceasta c situaţia şi ea tre­ buie recunoscută imparţial, ca atare. Dar, cu aceeaşi imparţialitate critică, să nu omitem a ob­ serva că Victor Anestin cade flagrant în ridicol nu atunci cind se menţine în abstractul relativ al unei psihologii generice (convins fiind că „individul nu are nici o însemnătate ca in­ divid şi că tot ce poate să facă e să se mulţumească să fie o umilă verigă a imensei fiinţe în timp şi spaţiu ce se numeşt* omenire“S1), ci doar atunci cind — imprudent şi candid — „se atinge", fără a-şi da seama ce face, de ipostaze particularizate şi „datate“ ale caracterologici literare, consecutiv căzînd deci in clişee de limbaj puternic marcate stilistic, „compromise" unele irevocabil, cel puţin pentru cititorul român, pentru care Caragialc, de exemplu, a pătruns parcă şi în subconştient, conexiunea asociativă ori „adresa“ intertextualităţii involuntara slabilindu-se irezistibil de la sine: l-am văzut deja pe Conu’ Lconida, in O tragedie cerească („E revoluţie mare!“ etc.), ia­ tă! şi pe Rica Venturiano, în Călătorie la Venus: „Nu voiu să ştiu nimic! O iubesc, mă iubeşte! Mi-a dat tot ce o fată poate să dea!“ (Cu aceasta ajungem însă Ia o „nucă tare“ nu numai pentru un scriitor modest ca Anestin, dar şi pentru science fiction in genere, inclusiv pentru „maeştrii“ săi consacraţii 61 O tragedie cerească, cap. XIII, v. infra, pag. 248. II •chiar şi pentru aceştia evitarea convenţionalului şi păstrarea uaui timbru autentic expresiei literare a sentimentului erotic rămîne, prin înseşi dalele obiective ale problemei, o „probă" axtrem de dificilă, o performanţă greu de atins, uneori ratată, alteori evitată şi, ca atare, rară. Este, poate, punctul cel mai latens nevralgic, sub raport literar, în science fiction, recif unde au naufragiat şi scriitori incomparabil mai înzestraţi de­ cit Victor Anestin.) Să nu uităm, de asemenea, că el ştie realiza, in O tragedie cerească cel puţin, un judicios crescendo compoziţional, să nu uităm că, în ciuda optimismului naiv şi-a plicticoaselor dezide­ rate pioase, „mesajul" cărţilor lui rămîne, în esenţă, actual şi azi, şi — mai ales — să nu uităm că aceleaşi personaje şi ace­ laşi narator care traversează temerar şi neştiutor fastidiosul paginilor şi ridicolul alineatelor, citeva pagini mai încolo ştiu atinge cel mai pur timbru al sublimului, culme pe care nu se pot menţine, ce-i drept, mii mult de un alineat, o pagină, un capitol: Ultimele zile ale pămîntenilor din O tragedie cerească, sau finalul Călătoriei la Venus. Şi — dacă tot e vorba de „putere", fie şi de „puterea ştiinţei“ — să nu uităm că, şi în •3ccst caz, ut desint vires, tarnen laudanda est voluntas. Cît despre conceptul estetic al sublimului utilizat ca idee critică, a cărei operanţă, nu-i aşa, „este admirabilă, este subli­ mă putem zice" — acesta nu mai este riscul autorului comen­ tat ci al onor comentatorului: parturiunt montes... Dar şi cei care nu riscă nimic riscă ceva, dacă nu chiar ceva mai mult decît un ... ridiculus mus. Se va spune, poate, că mantia sublimului pe care i-am arun­ cat-o pe umerii, destul de firavi, este disproporţionat de largă pextru Victor Anestin. Este, totuşi, un omagiu ce i se cuvine, dacă nu strict pentru ceea ce a fost, atîta cît a fost, măcar pentru ceea ce ar putea deveni, post mortem, acum, cînd pe drumul deschis de cl există mai multe promisiuni să apară statura mai impunătoare şi umerii mai largi al celui ce-ar putea purta această mantie ca pe propria lui haină. ; « Căci „Sublimul estetic 'apare astfel în viaţă neîncetat, c® urmare a sublimuiui naturii şi a sublimului moral; se înţelege, 'totdeauna numai în măsura în care persoana — şi chiar epoca — este estetic trează.“8" CORNEL ROBU sv N. Hartmann, op. cit., p. 406. NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Nici unul din cele două mini-romane ştiinţifico-fantastice ale lui Victor Anestin nu a mai fost retipărit pînă acum, de la data primei lor apariţii. Amin două, aşadar, văd acum lu­ mina tiparului într-o a doua ediţie. Printre ele se numără şi primul roman S.F. din literatura română, In anul 4000 sau O călătorie la Venus (1899), ajuns, între timp, o foarte greu accesibilă raritate bibliografică (singurul exemplar identificat ,pînă în prezent se află în fondurile Bibliotecii „Astra“ din Braşov). Pentru toate textele reproduse în ediţia de faţă (cu excepţia sltorva articole) există cîte o singură versiune, după cum ur­ mează : — In anul 4000 sau O călătorie la Venus. Roman original de Victor I. Anestin. Editura revistei „Foaia populară“, Tipo­ grafia ziarului „Foaia populară“, Strada Academiei 37, Calea Victoriei 74, Bucureşti, 1899, 112 pagini. — O tragedie cerească. Poveste astronomică, Editura Tipo­ grafiei ziarului „Universul“, Strada Brezoianu 11, Bucureşti, 1914, 121 pagini. (Am omis „notele explicative“ din finalul volumului (pp. 123—139), precum şi cele două pagini cuprin- sînd „date relative la planete şi sateliţi“ (pp. 141—142), întru- cît nu prezintă interes literar, iar .ştiinţific sunt depăşite.) Tipografic, aceste texte prezintă o totală lipsă de acurateţe, ceea ce a făcut necesară, din partea îngrijitorului ediţiei de faţă, o intervenţie în text dusă, în unele cazuri, dincolo de limitele uzuale în editarea textelor literare mai vechi, aceasta pentru a face posibilă, azi, o minimă fluenţă la lectură. Astfel, am restructurat acele alineate a căror dispunere se datora, în mod evident, capriciului sau automatismului manual al zeţa­ rului. Ortografia, lăsată şi aceasta la voia întîmplării ori a zeţarului, a ridicat cele mai numeroase probleme. Eliminînd 58 tacit agramatismele flagrante, nu puţine, am unificat, după normele ortografice în vigoare, formele ce reprezintă o simplă grafie, păstrindu-le doar pe acelea care, prezumabil, transcrin o pronunţie caracteristică autorului. Chiar şi în aceste limite, a fost necesar însă un tratament diferenţiat. Am păstrat, pen­ tru culoarea stilistică, unele oitenisme (dete, dedese, dedeseră etc.), dar am eliminat altele, dizgraţioase, sau care ar fi dus chiar la devieri de sens („după“ cu sensul „de pe“ a fost păs­ trat într-un singur caz, pentru intensul efect stilistic în con­ textul dat). Efectul stilistic a fost avut în vedere, din principiu, ca ua legitim criteriu moderator al unificării ortografice, chiar şi în cazul simplelor grafii, ceea ce explică unele aparente incon­ secvenţe în transcriere. Am păstrat ca atare, deliberat, o mare parte din numeroasele inconsecvenţe, oscilaţii şi ezitări ale textului, aflate unele pe aceeaşi pagină, in acelaşi alineat sau chiar pe acelaşi rînd (să audă — să auză, să vadă — să vază, să creadă — să crează, să simtă — să simţă, să rămînă — să rămiic, punîndu-i — puindu-i, deosebire — deosibire, îm­ piedica împiedeca, trimis — trimes, roşiatic — roşiatec, întuneric — intunerec, disperat — desperat, aripile — aripele, veşnic vecinie, nicăieri — nicăiri, îngrijorat — îngrijet. nemaipomenit — nepomenit, străzi — strade, explica — esplicc, explora — esplora, orizont — orizon, birou — biurou, corte­ giu — cortej, excursie — excursiune — escursiune, instalaţie — instalaţiune, populaţie — populaţiune, observaţie — observa- ţiune, religie — veligiune, complet — complect .ş.a.m.d.). Genitivul singular în -ei al substantivelor feminine a fost păstrat, ca formă unică ori ca variantă, numai atunci cînd avea suportul unei forme de plural în -e, dacă nu atestata, cel puţin compatibilă virtual cu sistemul şi spiritul limbii • române (deci: luminii — luminai, naturii — natúréi, aripii aripei, fabricii — fabricei, lunii — Lunei, străzii — stradal etc., în nici un caz, însă: vielei, morţei, porţei, cărţei, străzei, ectăţei, socictăţei, elcctricităţei, mărei, păcei etc. — forme care apar frecvent în ediţiile menţionate); unele excepţii arn 53 Săcut însă şi aici, tot din raţiuni de ordin stilistic, în funcţie de contextul dat (omenirii — omenirei, fericirii — fericirei, lumii — lumei, populaţiunii — populaţlunei etc.). Eliminînd fluctuaţia rezultată din continua confuzie a tipo­ grafului, am păstrat forma de plural cari a relativului doar pentru masculin, femininul şi neutrul plutei fiind transcrise c.are, aşa cum apare majoritar în textele lui Victor Anestin (soluţie adoptată şi în reeditarea altor scrieri din epocă, mult mai cunoscute: Oameni cari au fost de Nicolae Iorga, de exemplu). Forma sunt, în care Victor Anestin este absolut consecvent ţt care, la el, pare a aparţine pronunţiei iar nu grafiei, a fost păstrată peste tot, conservîndu-se astfel. în plus, şi o marcă stilistică de epocă. Dintre numeroasele articole semnate în presă de Victor Anestin, am reţinut numai cîteva, acelea pe care le-am crezut utile şi funcţionale pentru o ediţie de restituire istorico-! ite- rară, cum se vrea cea de faţă: texte autobiografice, opinii lite­ rare, involuntare documente psihologice asupra personalităţii autorului, enunţuri pre-literare ale ipotezelor pe care le-a dez­ voltat literar în scrierile sale de ficţiune (pluralitatea lumilor locuite, probabilitatea unor cataclisme cosmice, panica stîrnită la 1910 de cometa Halley) — toate oferind, în plus, şi un savu­ ros pitoresc de epocă, irepetabil. Articolele propriu-zise de popularizare a ştiinţei, extrem de numeroase, nu au fost avute !a vedere, neprezentînd interes literar. In'notele la text, ne-am limitat, de asemenea, la implicaţiile fl tangenţele literare, astfel încît nu ne-am propus să semna­ lăm şi să „aducem la zi“ toate inadvertenţele apărute între timp, în cele şapte decenii de accelerat progres ştiinţific, ci «umai pe acelea care prezintă interes literar (infirmarea posi­ bilităţii de existenţă a vieţii pe Marte şi pe Venus, de exem­ plu); altfel, volumul notelor ar fi sporit disproporţionat şi nefuncţional, nemaivorbind de faptul că asemenea chestiuni alai nu sunt de competenţa istoriei literare. C. R «0 IN ANUL 4000 SAU O CĂLĂTORIE LA VENUS 1899 ÎN ANUL 4000 [. .. ] 2 aprilie Ştiinţa ce posedăm a ajuns, în adevăr, foarte departe, sa nu e însă răspîndită la toată populaţiunea: fiindcă inteligenţele nu sunt egale, urmează a se da fiecăruia atîtea cunoştinţe cîte are nevoie. Prin secolele al XIX-lea şi al XX-lea se obişnuia să se recruteze din toate clasele societăţii copii cărora ' li se vîra cu de-a sila în creier tot felul de ştiinţe, şi rezultatul era că unii învăţau ca o maşină tot ceea ce li se spunea, lucru care nu avea nici o consecinţă rea, dar nici bună, ştiinţa fiind pentru aceştia un mijloc de a ajunge la un scop, pentru formarea unei cariere. Alţii, mai inteligenţi, inţelegînd din ştiinţe Cosmosul, pricepînd vanitatea vieţii şi a lumii faţă de splendorile eterne ce-i înconjurau şi de infinitul ce-i cuprindea din toate părţile ca un imens voal negru, rămîneau pentru tot restul vieţii lor într-o impasibilitate şi neactivitate continuă. La noi, învăţătura se dă cu totul alftel: nu facem dintr-un om un învăţat pînă nu vedem că voinţa pre­ domină asupra inteligenţei, care de asemenea trebuie să fie dezvoltată. Sunt foarte puţini însă aceştia, e foarte limitat numărul lor, căci toţi savanţii la un loc sunt numai 25 — afară însă de puţinii pe cari îi pregă­ tim de acum pentru a putea înţelege natura şi legile ei. Sentimentalii şi cei dispuşi de tineri spre pesimism au fost întotdeauna înlăturaţi de la învăţarea şi cunoaş­ terea legilor neschimbătoare ale Cosmosului. Acestora li s-au destinat clădiri şi grădini măreţe, în care stau închişi. Fiindcă numărul bărbaţilor e aproape *2 egal cu al femeilor, amîndouă sexele fiind închise la un loc, ar urma să se perpetueze la infinit această ne­ norocită clasă a omenirii. Dar noi am îngrijit să nu avem aşa triste consecinţe: copiii lor îi omorîm prin diferite mijloace ştiinţifice chiar în sînul mamelor, fără însă să ştie ele. Astfel, cu timpul, de unde la început aveam peste un milion de asemenea fiinţe, inofensive de altminteri,, însă care ne-ar fi împiedicat pe noi în cercetările noas­ tre serioase, au mai rămas azi numai cîteva zeci de' mii. închişii nu sunt păziţi de nimeni, căci frica ce au de noi, cei 25, e mai mare decît orice pază. Posedăm puterea electricităţii, cu ea în cîteva răscoale am supus omenirea întreagă. Clasa cealaltă, a mojorităţii, nu mai scoate nici un cuvînt de alarmă: trăieşte liniştită cu preocupaţiuni uşoare, din ea se recrutează şi savanţii şi sentimentalii. A-i omorî pe aceştia din urmă nu' însemnează a face o crimă, ci a ne face datoria către ştiinţă; de altfel, moartea, ca şi naşterea, nu e decît un simplu fenomen fără importanţă. Noi nu mai înţelegem morala cum & înţelegeau odată rasele pierite: morala noastră e ştiinţe. II PLANUL CĂLĂTORIEI • * 3 aprilie Cîţiva savanţi cari au adus o idee nouă se agită prin­ tre noi de cîtva timp. E vorba de a se şti dacă am putea străbate spaţiul pină la vreuna din planetele sistemului solar. 62* Luna a fost lăsată deoparte ca fiind improprie unei vizite a vreunui pămîntean, fiindcă e aproape lipsită de apă şi de atmosferă. Marte ar fi una din planetele cele mai favorabile pentru o asemenea excursiune; s-a discutat însă mai mult asupra planetei Venus, ca fiind cea mai aproape de noi; căci, pe cînd Marte, chiar la distanţa cea mai apropiată, pluteşte la 14 milioane le­ ghe, Venus ajunge la o depărtare de numai 10 milioane leghe, o distanţă deci cu vreo 4 milioane aproximativ mai mică. Hotărînd planeta ce trebuie să alegem — şi care desigur va fi Venus, luceafărul nostru de seară şi de dimineaţă — va trebui deci să hotărîm şi modul de transport pînă acolo, va trebui să inventăm şi maşina care să ne arunce în spaţiu, ca să ajungem pe strălu­ citoarea planetă. 10 aprilie După discuţiuni foarte animate care au durat timp de mai multe zile, s-a hotărît în sfîrşit punerea în aplicare a unui aparat mînat de puterea electricităţii. Pe Pă- mînt chiar, ne servim, pentru a ne duce în locuri mai •depărtate, tot de astfel de aparate, dar acela cu care voim a întreprinde călătoria noastră interplanetară va suferi o transformare radicală. Pînă într-o lună de zile e posibil să fie gata; s-a şi spus despre aceasta marelui maestru electrician care, împreună cu cinci din noi, vom transfojma aparatul zburător. Rasa albă n-a putut întreprinde niciodată o asemenea excursiune cerească, însă unii din ei au imaginat ase­ menea călătorii. Aşa, am în biblioteca mea mai multe volume techi în care se tratează despre astfel de excursiuni. Şi, findcă e vorba de planeta Venus, voi aminti pe Kircher1, cu Itinerarium extaticum, pe Gassendi2, Fon- r«?- ■SÎi*'' / • . I8BU3TF.C' „A$78A"* sibiu ÏL- .. '..-•J J Lector: ŞTEFAN DAMIAN. Tehnoredactor : A. MOLNÁR. Apărut: 19C6. Bun do tipar: 11.12.1986. Comanda nr.: 2799. Coli de tipar: 12,25. HIrtio: velină 70 g/mp. Format: 32/70X100. Tiparul executat sub comanda nr. 500/1986, la INTREPRIN- DEREA POLIGRAFICA CLUJ. Municipiul Cluj-Napoca, B-dul Lenin nr. 146. Republica Socialistă România / /•